În vizită la mine…

La mormântul bunicilor

Iacob Cazacu-Istrati
Am fost acasă. Cât de frumos sună această frază pentru mine…pentru, că am fost pe pământul meu, în, în ţara mea, la căsuţa mea…După şase luni de despărţire părea mai altfel, mai bătrână, mai gârbovită şi cu toate, că era îngrijită de feciorul Ionică, se observa o mică delăsare… dar, se ţinea bine: şopronul şi depozitul pentru lemne era la loc şi lemnele neatinse, la fel şi cel cu ştiuleţi de porumb. Este de mirare, că nimic nu este atins. Se vede, că totuşi mă stimează lumea…şi asta mă bucură. De obicei, îi fură pe acei răi la suflet, care fac mai mult rău decât bine, necinstiţi, zgârciţi…Eu nu mă număr printre ei, dimpotrivă, dacă e să crezi cuvintelor soţiei, eu trăesc mai mult cu grija şi necazurile altora, decât cu ale mele şi pentru alţii mă bag în foc, iar pentru mine aştept pe altcineva să se bage, dar… ca de obicei rămân eu ars…Poate şi altruismul meu mă salvează de hoţi…ori teama şi frica de Ionică al meu, care este student la UTM şi am observant, că majoritatea flăcăilor din sat de vârsta lui şi chiar mai mari, se adresează lui după sfaturi, ajutor…chiar şi în problemele legate de neînţelegeri şi judecată… Deci, casa este, casa mă aştepta… Şi eu m-am întors acasă…
Aşa s-a întâmplat, că sosirea mea a coincis cu Marile Sărbători a Sfintelor Paşte. Timp frumos, întâlniri cu rudele, prietenii…
Primele întâlniri şi impresii…
Prima mea vizită a fost ca de obicei la redacţia revistei „Literatura şi Arta”, unde am înmânat câteva ziare româneşti, care se editează în Canada. Cu părere de rău, redactorul-şef, acad. Nicolae Dabija era plecat la un proces de judecată (luptă şi acum cu neghinele societăţii…) şi în acea zi nu ne-am întâlnit, dar am contactat mai târziu, la fel, cum şi pe bunul meu prieten Vasile Şoimaru, care se afla în drum spre Bucureşti.
A doua zi m-am întâlnit cu Ion Cernei, redactor la ziarul independent „Cuvântul”, prietenul meu încă de pe timpurile fragedei tinereţe ai anilor “70…I-am spus ultimile mele noutăţi, alcătuind împreună agenda zilnică a aflării mele în România Mică. Şi, desigur, că următoarea vizită a fost la redacţia ziarului independent „Cuvântul”, citit cu nesaţ şi de majoritatea românilor basarabeni, stabiliţi după hotarele României Mici. Am discutat prieteneşte cu d. Tudor Iaşcenco, redactorul-şef, pe care l-am invitat la Săptămâna Culturală a Câmpului Românesc din iulie, care va avea loc în Hamilton, Canada.
În drum spre casă, n-am putut să ocolim postul de televiziune din Şoldăneşti www.Impulstv.com, al cărui director este neobositul Victor Sofroni, un om erudit, cu o nedescrisă fantezie, o adevărată enciclopedie, cu un suflet mare şi blajin, care în câteva minute m-a făcut să mă întâlnesc şi cu nepoţelul meu Ion Mârza, procuror în Şoldăneşti, cu care nu visam să mă întâlnesc în acea zi… Domnul Victor Sofroni le-a transmis multă sănătate tuturor pământenilor noştri din Canada şi ca să acceseze cât mai des saitul televiziunii din Şoldăneşti…
Una dintre cele mai frumoase întâlniri am avut-o cu prietenii şi colegii din or.Bălţi, despre care am scris în articolul „Oare merită să fie uitaţi?” din aprilie 2011, publicat în ”Literatura şi arta”, înmânându-le un mic cadou din partea Asociaţiei Românilor „Câmpul Românesc” din Hamilton – o carte de o mare valoare istorică.
Ne-am întâlnit câţiva prieteni la o masă rotundă în incinta Muzeului de Istorie şi Etnografie, amintindu-ne de evenimentele anului 2006, de colegii noştri din echipa revoluţionară de la cursurile de pe lângă Institutul de Educaţie şi Formare Continuă, care şi-au adus aportul la eşuarea planului comuniştilor de a întroduce în instituţiile de învăţământ din RM a aşa zisei istoria integrată. De întrodus în şcoli ca obict de studiu obligator, da, s-a întrodus forţat de către guvernul comunist, însă puţini dintre profesorii de istorie au făcut faţă dispoziţiilor comuniste, marea majoritate au continuat să citescă Istoria Românilor, paralel cu Istoria Universală.
Duminica Floriilor la mănăstire
La câteva zile după aceasta, ţineam calea împreună cu Ion Cernei spre Mănăstirea Curchi, jud. Orhei, unde am asistat la serviciul divin a Duminicii Floriilor, îndeplinit de catre stareţul mănăstirii părintele arhimandrit Siluan, după care am avut o mică întâlnire cu Preasfinţia Sa. Ion Cernei a scris a doua zi un articol la ziarul nostru – “Să fim pentru şcoală model de jertfă şi rugăciune, blândeţe şi dragoste”
Părintele arhimandrit Siluan (Şalaru), stareţul Mănăstirii Curchi a fost numit recent în funcţia de protopop de Orhei. Iată doar trei răspunsuri din multele noastre întrebări:
– Preacuvioase părinte, cum aţi primit numirea în funcţia de protopop de Orhei?
– Precum orice monah, care în viaţă are multe ascultări şi preocupări, am primit-o cu sentiment de cuvioşenie şi pe aceasta. De câţiva ani ne nevoim pentru renovarea complexului monastic Curchi, unde sunt stareţ şi noua numire am primit-o nu ca o tentaţie, dar ca o gătinţă de a acumula o nouă experienţă, deoarece trebuie să fiu alături de problemele şi greutăţile cu care se confruntă preoţii şi mirenii noştri în aceste timpuri deloc uşoare.
– Printre altele, aţi găzduit şi un seminar de formare a preoţilor şi profesorilor, care să citească religia în şcoală. Care au fost scopurile acestei activităţi?
– Seminarul s–a numit „Educaţia creştin-ortodoxă. Metode şi procedeie”. Au participat peste 30 de directori de instituţii şcolare, pedagogi şi preoţi. La seminar am reieşit din aceea, că religia în şcoală trebuie să fie predată de nişte cadre bine pregătite, cu studii psiho-pedagogice, astfel, încât să se culeagă foarte curând şi roadele faptelor bune prin şcoli, în primul rând întinerirea Bisericii. În cadrul şedinţei au fost prezentate practici şi metode noi de predare a religiei. La vârsta întrebărilor copiii trebuie să aibă în jur personalităţi capabile, bine pregătite duhovniceşte, care să le răspundă cu adevăruri pentru a li se forma un concept corect despre Om, Univers şi Dumnezeu. Dar, pentru a munci cu copiii, cel care predă trebuie să fie bine pregătit duhovniceşte. Astfel, s-a anunţat crearea unor cursuri psiho-pedagogice la Academia Teologică din Moldova. Pedagogul sau preotul, care intră în şcoală, trebuie să fie model de jertfă şi rugăciune, de blândeţe şi dragoste. Dacă, ora de religie va deveni doar o sursă de a câştiga pâinea cea de toate zilele, atunci situaţia ar fi tristă de tot.
– Ce le-aţi dori creştinilor în prealuminata zi a Învierii?
- Luminoasa sărbătoare a Sfintelor Paşti să coboare peste noi toţi, Bucurii duhovniceşti, Pace şi Înţelegere, iar Hristos cel Înviat să ne dăruiască sănătate, bucurii şi bună sporire. Hristos a Înviat!
La baştina lui Paul Goma
În planul nostru din acea zi era şi vizita satului Mana, locul de baştină a multpătimitului, ibitului nostru pământean Paul Goma, care s-a refugiat împreună cu părinţii peste Prut, fugind de hidra comunistă în 1940, dar, care n-a scăpat de dânşii nici în România, ca mai apoi să fie expulzat de către regimul comunist ceauşist din ţară. Locuieşte de mult timp la Paris, în Franţa cu dorul mare faţă de plaiul natal, cu speranţa să-şi revadă satul de baştină…
E un Om mare, un scriitor realist, e părintele Adevărului. Să ne aducem aminte cuvintele marelui poet Mihai Eminescu: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă ş-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte.” Şi e un paradox: născut în Mana orheiană, cu părinţii originari din Chiştelniţa, situată peste două dealuri de Orhei, dânsul nu se poate întoarce la casa părintească, ridicată de către părinţii săi, şi care a servit mulţi ani ca şcoală pentru copiii satului Mana. De ce? Fiindcă nu are cetăţenie a RM. Nu e absurd? Le oferim cetăţenie la toţi veneticii din Siberia şi Extremul Orient, dar unui băştinaş pe care rădăcinile îl trag acasă, nu?!
Credeţi, că Paul Goma e bine cunoscut ca scriitor în România Mică? Ba! I-au fost interzise cărţile. Chiar şi ultimile ediţii sunt scoase din librării, atât în România Mică, cât şi în România Mare…
Acei dintre noi, care au citit „Săptămâna Roşie” văd şi simt Adevărul în tot plinul lui… Oare nu e prea mare păcatul ca să ne batem joc de marile personalităţi ale neamului, ca mâine, mai apoi să ne pară rău şi să ne închinăm în faţa lor…Da, va veni acel timp, când vom lăcrima pentru greşelile noastre de azi…Acest Soljeniţân al României Mari şi Mici, nu s-a temut a spune Adevărul întregii lumi, iar acei, care se tem de Adevăr, vor să-l afle cât mai departe, atât pe părintele Adevărului Paul Goma, cât şi pe Adevărul însăşi…Dar, vreau să spun o vorbă din bătrâni: adevărul nu-l poţi ascunde…
Cum să nu te doară aceste cuvinte?!: „…Mi-a venit “informații” dinspre Chișinău: niște „confrați de peste Ocean” au fost în vizită pe malurile Bâcului “la mai multe instituții de cultură și la sedii de decizie politică”. Iar pe-acolo m-au vorbit de rău; că neg Holocaustul, că sunt antisemit, xenofob, antirus, antiucrainean (dar s-au păzit să spună că sunt și anti-român). Și cerînd-somîndu-i pe guvernamentali să-mi retragă cetățenia de onoare a Chișinăului (pe care nu mi-au dat-o); să nu-mi acorde cetățenia moldavă (pe care tot nu mi-au ‘rdat-o: trecuseră pe-acolo mai întâi “veteranii” lor, urmașii politrucilor evrei care semănaseră dezolarea, prin deportări, înfometare, moarte, începînd din 28 iunie 1940); să nu mă sărbătorească la 2 octombrie, după cum promiseseră (în afară de modestul colocviu de la Academie, nimic : gubernamentalii dârji, iubitori de cultură cu caractere latine, nu m-au felicitat, nici nu auziseră de mine – dacă nu cunosc buchile “burgheze”, românești) si dă-i si luptă-i, vorba lui Caragiale în varianta maldavineascî.” (Paul Goma – Jurnal…)
Pantelei Saviţchi, de 75 de ani, din satul Mana, raionul Orhei este unul din cei doi colegi de şcoală a lui Paul Goma, care mai sunt în viaţă. Celălalt coleg, Andrei Coval, de 76 de ani, trăieşte în aceiaşi localitate şi îpreună cu Pantelei mai speră să se revadă cu Paul Goma.
Casa părintească , care servea şi ca şcoală, din Mana, a fost ridicată de Efimie Goma prin anii 30 ai secolului trecut, când România era guvernată de liberali. O aripă a casei, demolată în anii 60 ai sec.trecut, care servea ca locuintă, a fost descrisă de Paul Goma în cartea sa „Din calidor”.
„Tata lui Paul, Efimie Goma, îmi este chiar naş de botez. Am făcut două clase româneşti până în primăvara anului 1944, când au venit ruşii. Eram în clasă 28 de elevi. Paulică, era ca un copil de învăţători, pus la carte de mic, cunoştea mai multe ca noi. Mama lui, doamna Goma, foarte exigentă, nu făcea deosebire dintre el şi noi”, povesteşte moş Pantelei.
„După război am făcut şcoală la ruşi, tot în aceeaşi clădire. Poeziile care le-am învăţat în şcoala românească le mai ţin minte şi acum, pe cele din şcoala sovietică – nu”, mai adaugă bătrânul.
Moş Pantelei a muncit toată viaţa meşter de butoaie la fabrica de vin din localitate. Împreună cu soţia Ecaterina a educat 4 copii. L-a aşteptat pe Paul Goma în anul trecut, când se zvonise că acesta va veni … Consătenii, totuşi, speră că întâlnirea va avea loc…
În ospeţie în satul natal
O mare sărbătoare pentru mine a fost întâlnirea cu casa mea părintească din Sărătenii Vechi, pe care am vizitat-o în Duminica Blajinilor, care s-a păstrat până azi aşa, cum o ţin minte, cum era 50 de ani în urmă şi care mi-a trezit frumoase amintiri din anii copilăriei…de pe deluşorul fostelor Sărături din mijlocul satului.
Am vizitat locurile, unde-şi află somnul de veci bunicii Iacob şi Alexandra Cazacu, unchii şi nănăşeii Gheorhge şi Lisaveta Porcireanu şi a celorlalte rude, trecute la cele veşnice, pomenindu-i pe fiecare cu un cuvânt bun şi închinând pomeniri pentru odihnirea sufletelor …
M-am întâlnit cu rudele, prietenii…Cu unchiul Ion şi tanti Alexandra Porcireanu, cumătru Grigore Popovici şi Iacob Paladi, cu colegul de clasă Gheorghiţă Petică (Îmi amintesc, că fiind copii, îl porecleam Gheorghiţă Fuior…)
O deosebită plăcere am primit în urma vizitei colegului pedagog şi scriitor, Boris Leu-Vasiliev, tatăl lui „tanti Ludmila” şi bunelul lui Dan Bălan… Domnia sa ne aştepta la o masă plină cu bucate alese, gustoase, cum numai gospodinele din Sărătenii Vechi pot pregăti…şi nişte vinişor din poamă aleasă, de pe Dealul Cramei.
La sfârşitul lunii martie în incinta Bibliotecii Naţionale din Chişinău a fost lansat volumul „Stalin mi-a furat copilăria”, semnat de d.Boris. De fapt este un document zguduitor despre destinul basarabenilor din generaţia anilor 40-50 ai sec.XX, reprezent ant al căreia este şi autorul lucrării.
Mi s-a destăinuit şi mie: – Frate Iacob, am descris soarta copiilor din generaţia mea, represaţi făfă nicio vină de regimul stalinist şi despre care nu se ştie aproape nimic. De fapt, copilărie nici nu prea am avut. La vârsta de 9-12 ani fusesem transformaţi în marfă şi expuşi la târgurile de sclavi organizate de către NKVD în tot teritoriul Siberiei”.
Mi-a dăruit o carte pe care îndată am început s-o răsfoiesc, iar începând a citi, nu mă puteam rupe de la ea…O carte a durerii, şi după cum a menţionat academicianul Nicolae Dabija „ar putea fi subiect pentru sute de romane şi filme.”
Din numele Asociaţiei Românilor din Hamilton, Canada l-am invitat la Săptămâna Culturală a Câmpului Românesc, care are loc în fiecare an în luna iulie. Domnia sa a acceptat cu mare bucurie, că paralel va face o vizită feciorului stabilit împreună cu familia în Kebek, plănuind totodată şi prezentarea cărţii sale la publicul larg a diasporei române din Canada.
…Şi ultimile zile de neuitat
În una din ultimile zile, am avut întâlnire cu prietenul meu, actorul Boris Bechet. La o cafeluţă ne-am amintit de anii copilăriei, petrecute pe frumoasele văi şi coline ale satului de baştină Vadul-Leca, amintiri legate şi de hydrocentrala noastră de pe Răut, care astăzi e pe cale de dispariţie şi ne-am pus scopul să o salvăm cu orice preţ… Boris a fost acel, care pe la mijlocul anilor 70, când era interzisă orice carte din România Mare, îmi aducea pe ascuns cărţi de-ale scriitorilor români ca Sanda Lesnea, Rebreanu ş.a., numai el ştiind de unde făcea rost…
A sosit şi ziua plecării. M-a întâlnit la Chişinău profesorul, publicistul şi marele luptător al cauzei naţionale, fratele românilor de pretutindeni Vasile Şoimaru, care „…a dat ocolul lumii, ca sa-şi găsească fraţii de neam şi de limbă, duşi de destin în toate colţurile pământului. Obtuzitatea oficialilor de la Bucureşti nu l-a împiedicat să-şi împlinească visul: o călătorie documentară, soldată cu mii de fotografii, dar şi o călătorie iniţiatica, pe urmele sufletului românesc.”
M-a petrecut până la aeroport împreună cu fecioraşul meu mai mic Ion, dăruindu-le pământenilor din Canada o desagă plină cu ultima sa cărte „Căderea comuniştilor”, câteva cărţi de-ale unui poet român basarabean, pe care l-a descoperit în depărtatul Kazahstan, Simion Plămădeală „Departe-Aproape” şi încă o carte apărută recent „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie”, scriă de George Damian şi Cătălin Florinţiu Vărzaru.
Domnia sa, Vasile Şoimaru, la fel ca şi neobositul academician Nicolae Dabija sunt aşteptaţi cu mare bucurie de către pământenii noştri la Săptămâna Câmpului Românesc în luna iulie în Canada.
La ora 10.00 urcam treptele avionului, care urma să aterizeze la Kiev, capitala Ucrainei, ca de acolo să decolez pe un „Boyng 767” şi traversând oceanul Atlantic, peste 11 ore să aterizez în Toronto, Canada, de unde vă scriu acum, dragi cititori…
Toronto