Există oameni între oameni. Profesii între profesii. O categorie aparte sunt chelnerii şi vânzătorii. Ei sunt judecătorii noștri. Te scrutează cu privirea. Decid dacă ai dreptul să le pășești teritoriul și să-i deranjezi cu prezența ta. Consideră că-ți cunosc statutul social și-ți știu conținutul buzunarelor. Nu toți, că nu de alta, dar să nu asmuțesc spiritele detailiștilor prin generalizare :) .

Într-o cafenea, dacă ești însetat și ai cerut o sticlă cu apă, ești întrebat cu dispreț – И все? Și dacă ai avut cumva neatenția să spui, da, ești ca și asigurat cu o porție generoasă de priviri fulgerătoare, șușoteli și chicoteli stânjenitoare. Asta în cazul în care ai avut noroc să treci facecontrolul  şi să nimereşti în împărăţia chelnerilor, cu jumătate din mese REZERVATE.

În magazin e și mai umilitor. Dacă ți-ai permis să întrebi cât costă rochia aia neagră care stă triumfător pe manechin, vânzătoarea își face imediat datoria, și-ți aruncă  – Дорого. Că tu, așa educată, nemachiată, în ghete și fără cățel subțioară, nu înțelegi o boabă despre otcuțiur, iar de capacitatea ta de plată nici nu mai vorbesc.

După ce ai slăbit cu 10 kilograme, încurajată de performanță, apuci discret o fustiță, drăguță, elegantă, după care ești străpunsă în ceafă cu tăioasa – Больших размеров нет. Amabilitate debordantă.

Mă întreb de ce se întâmplă astfel de lucruri. De ce suntem trataţi mai rău decât marfa. Mi-a venit o explicaţie simplă. Oamenii au complexe. Adesea de inferioritate.  Asta îi face să pară superiori. Jobul acesta este doar ceva temporar, o pistă spre un viitor luminos. Evident mai luminos decât al unui artist pe care ei nu-l ştiu, al unui funcţionar important, despre care nu au auzit şi pur şi simplu al unui om cumsecade care nu le este pe plac. Dependența noastră de ei, îi face puternici. Se simt veriga principală. Nu-s proprietari, deci nu le pasă de satisfacția clienților și imaginea localului.

Iar din noi, puţini au curajul să abordeze administraţia. Ne grăbim, nu suntem certăreţi, avem o toleranţă excesivă, suntem deprinşi cu aşa abordare. Multe motive. Chelnerii şi vânzătorii, guvernanţii şi judecătorii, ne conduc cum vor ei. Iar noi tăcem chitic. Nouă doar ne este sete.


Filed under: De gândit Tagged: complexe, toleranţă