…Și totuși e cenușiu

Hm… Chișinău. Orașul în care m-am născut. Orașul în care trăiesc. Și de unde nu vreau să plec. Multe am făcut aici și mai multe vreau să fac. Dar mă deprimă. Întrebați de ce? Este cu adevărat orașul alb cum se slăvește în cântece? Sau verde? Categoric nu! Lăsați vrăjeala. Nu mă convingeți. E un oraș cenușiu cu oameni triști, atmosferă deprimată și prăfuită. O moștenire caraghioasă a epocii sovietice cu renumitele „cutii de chibrituri” în care ne ducem sorocul până în ziua de azi. Planul urbanistic al capitalei, cu stilul său sobru și inedit, e gândit pentru toți, mai puțin pentru oameni.

Nu exagerez. E suficient să ieși după hotarele țării ca să înțelegi că istoria, imaginația, ne-au evitat cu desăvârșire. Chișinău nu e ca Viena care poate să-și permită luxul de a construi fabrici în preajma clădirilor imperiale, fără să dăuneze imaginii urbane. Ditamai fabrici! Îmbrăcate în mozaică pastelată, stau cuminți și ne spun tuturor cât de bine poate fi îmbinată arta clasică cu cea post modernă. Nu mai zic de capitalele înzestrate cu o istorie milenară, ca Roma și Atena care sunt cu adevărat alintate de destin. Pot să se relaxeze încă câteva secole, având grijă de rămășițele antichității.

Să ne etichetăm!

Chiar și Bruxelles, considerat de europeni cea mai plictisitoare capitală din Europa este, de fapt, deosebit. Are un element distinctiv care îl face diferit de alte orașe și care atrage o groază de turiști. Cine a fost la Bruxelles și nu l-a căutat pe Maniken Piss? Sau cine a ratat Mica Sirenă la Copenhaga? Dar Turnul Eiffel la Paris? Statuia Libertății la New York?

Care-i elementul nostru distinctiv? Monumentul lui Ștefan cel Mare, Arcul de triumf, clopotnița Catedralei Nașterea Domnului, însăși Catedrala? Nu neg, sunt drăguțe și au ce spune. Dar nu epatează. Or, anume personalitatea e ceea ce ne lipsește. Și nu una oarecare, ci una tupeistă, creativă și colorată. O oiță mioritică pe ici colea, un Guguță, cu o căciulă mare care, de-i frig, de plouă, de bate vântul te protejează pe tine și pe alte zeci de persoane. Că e o sculptură a mămăligii sau un Harap Alb, e ceva propriu, autentic, care ne-ar scoate din anonimat.

Istanbul are pisici și câini care sunt venerați și imortalizați prin tot felul de sculpturi și picturi stradale. Și nu doar asta are. Istanbul e un oraș cu un picior în Europa și altul în Asia și care a luat tot ce-i mai bun de pe ambele continente. Dar nu i-a fost suficient. E în continuă metamorfoză. În 2010 i-a fost conferit titlul ”Capitala culturii europene”. Istanbuliții știu că acest statut nu e doar o bifă care îi apropie mai mult de Europa, ci comportă în sine un șir de beneficii economice. Fiecare euro investit, aduce circa 8-10 euro în plus, iar turismul crește în acel an în medie cu 12 procente. Și au epatat! Banchete-cărți la stațiile de tramvai prin care sunt promovați toți ”orhanii”, Muzeul de Arte Moderne, mai frumos decât la New York, o mulțime de sculpturi haioase, sunt doar câteva opere, create ca și răspuns pentru binecuvântarea Europei.

Chișinău 2030 – Capitala culturii europene?

Și în timp ce orașele lumii luptă pentru acest titlu, noi facem planuri și mai și. Vrem să „importăm” catedrale imense și scumpe, văzute în alte părți, făcând în același timp, tentative de a distruge tot ce ne-a lăsat un trecut apropiat, nu atât de frumos, dar al nostru. Budapesta a fost suficient de inventivă să culeagă toate vestigiile comunismului și să le amplaseze într-un muzeu în aer liber. Soluție de compromis, și turiștii dau năvală. Asta îmi aduce aminte de tribul mayoruna, care a completat paginile scrise de antropologi cu un ritual, numit arderea trecutului. Ce făceau acești mayoruna? În fiecare an se supuneau unui ritual neobișnuit – zdrobeau oalele, sfărâmau săgețile și arcurile, nimiceau trofeele, ardeau colibele. Ardeau trecutul. Fără regrete. Cu profundă resemnare. Pentru că trecutul, credeau ei, îi ține în loc, nu le permite să meargă înainte. Nu am avansat noi oare? Nu avem suficientă toleranță și spațiu pentru trecut, prezent și viitor? Ba cred că avem.

Și totuși de ce să nu râvnim și noi la acel titlu? Partea proastă e că până în anul 2029 țările au fost deja desemnate. Partea bună e că există anul 2030. E prea departe? Nu suntem obișnuiți să gândim cu bătaie lungă? România, cu Sibiul său care a fost în 2007 capitala culturii europene, nu cedează. Deja în 2011 Iași, Timișoara și Cluj se cocoșesc pentru a-și câștiga atenția autorităților și a fi calificate în 2020. Da, anume în 2020! Noi nu putem în 2030? Ba cred că putem.

Ieftin și cu gust

La drept vorbind, cultura nu a fost niciodată o prioritate națională. Cum să investești în muzee, teatre, biblioteci când mai mult de o pătrime din populație stă umilă sub pragul sărăciei? Când drumurile sunt proaste? Când justiția cel puțin te dezamăgește? Pentru cultură, tineret și sport municipiul Chișinău alocă de două ori mai puțin decât pentru întreținerea poliției și de douăzeci de ori mai puțin decât pentru politicile sociale. Pentru cultură se aruncă fărâmituri. Pentru cultura urbană și mai puțin. Nemaivorbind că noțiunile de cultura urbană și arta stradală nu sunt pre graiul celor care iau decizii.

Da, cu un buget găunos nu poți satisface toate necesitățile. Cultura este un lux pe care și-l pot permite țările economic avansate. Însă pentru a imprima individualitate orașului nici nu trebuie mult. Dar să nu mergem departe. Hai să ne inspirăm de la vecini. Autoritățile municipale de la Kiev nu doar au încetat să considere graffiti un act de vandalism, ci au văzut în el o modalitate ieftină și originală de a captiva. Și e vorba de Kiev, care nu are nevoie de ceva nou. Are suficientă istorie și cultură care dăinuie până în prezent. Și totuși nu s-au oprit în loc. Cu proiectul Interesni kazki, artiștii au îmbrăcat Kievul în povești colorate, spuse cu drag de pereții clădirilor jegoase, blocurilor de locuit și zidurilor din preajma edificiilor pompoase.

Sunt căi și mai ieftine. Detroit este a treia destinație turistică din SUA datorită unor „ciudați” ca Tyree Guyton, soția și bunicul său. După revoltele civile din anii 60, Detroit nu era decât o adunătură de case ruinate și abandonate. Până ce prietenii noștri au intrat în acțiune. Sute de pantofi, jucării de brad, cauciucuri, becuri electrice și alte obiecte uzate din gospodăria omului au împodobit munții de case abandonate. Orașul a înviat. Nu pe placul tuturor, dar pe placul multora. Deși au fost câteva tentative din partea autorităților de a distruge arta lui Guyton, în cele din urmă, văzând beneficiile, s-au resemnat. 

Chișinăul are „ciudații” săi. Eu zic să le dăm voie să creeze. Or, în spații închise nu ajunge loc pentru toți artiștii. Strada, este o pânză „albă” care le permite să se manifeste și să ne bucure privirea. Și ce dacă vor împestrița orașul? Eu sunt pentru! Și încep de la mine. Dau viață traseului pe care îl fac zilnic. Dar voi? Cred că suntem copți pentru un Oraș Altfel. Așa că FOC LA CULOARE!

Un bloc de locuit mai mult decât ordinar poate fi pictat drăguț chiar și de copii.

 

”Răposatul” lac de la Valea Morilor poate deveni cireșica capitalei.

Nu merită copiii noștri căluți noi?

 

Graffiti – soluție perfectă pentru pereți cenușii.

Instalatorul din Bratislava e perfect pentru găurile noastre de canalizare.

 

Dar sunt și soluții mai ieftine, dar la fel cu impact.

Nu putem repara drumuri, dar putem să le facem mai ”noi”. O ”fetiță” nu costă mai mult de 100 lei, pe când un metru de drum e 10.000 lei! Soluție temporară, dar tare mai bucură privirea.

 

E mult spațiu pentru graffiti în oraș.

 

De ce nu ouă? Eu cred că inspiră.

 


Filed under: Uncategorized