Amintiri de familie… Așa ar putea fi denumite dezvăluirile pe care mi le-a făcut, la Radio România Internațional, expertul Petrișor Peiu, fost consilier al prim-ministrului României și un om cu amintiri și rădăcini din Basarabia. Mai exact din sudul actualei R. Moldova.

Tatăl său avea 11 ani și era fiul unui funcționar român din Comrat. Un om care a trecut prin ororile anului 41 și 44. Un om cu amintiri terifiante ale exodului și a barbariilor făcute de sovietici în Basarabia.

Bunicul interlocutorului meu era notar public în oraș. După 1941 a devenit ținta trupelor sovietice care „au căutat să îi masacreze pe toți cei din administrația românească”.

La 3-4 ani după fuga din Basarabia, bunicul povestitorului s-a stins cu frica la gândul că ar putea fi căutat de sovietici și exterminat. Din povestirile lui știe că românii erau minoritate în Comrat, dar atmosfera între etnii era una cât se poate de bună. Nu existau tensiuni și interese ale unora din spate. „Găgăuzii din perioada interbelică vorbeau propria limbă și nu cea rusă. Spuneau că administrația românească era destul de bine văzută și se comporta cu ei mai bune decât cea țaristă. Românii lucrau în învățământ. Găgăuzii aveau proprietăți, pământuri și nu doreau ca ocupația sovietică să vină și să le ia bunurile”, îmi mărturisește Petrișor Peiu. Tot de la el aflu că în perioada respectivă statul român a acordat un procent dublu față de media națională, de peste 15% pentru tinerii de toate etniile din Basarabia.

În 27 iunie 1940 bunicul și tatăl naratorului, care avea atunci 11 ani, au stat cam două săptămâni într-o vie, ascunzându-se de trupele sovietice. Au văzut oameni maltratați cu bestialitate chiar în casa lor, continuă invitatul meu. „Acolo, în sediul casei familiei era, mai nou, sediul NKVD-ului. Cei care nu au plecat au fost uciși în chinuri cumplite”, povestește Peiu cu un nod în gât. În 1941, când au revenit, familia interlocutorului meu a văzut tocurile ușilor murdare de sânge. „Tortura specifică securității sovietice – zdrobirea treptată a oaselor mâinii prin închiderea și deschiderea ușii. Oamenii mureau pierzând sânge. Aceeași metodă barbară se aplica și la picioare. Se aplica în general profesorilor români care rămăseseră mai puțin de 10 la număr. Toți cei care lucrau în administrația românească erau considerați faşciști, deși ei nu au fost niciodată aşa ceva”. Așadar, dacă erai român, plăteai scump !

Când au revenit trupele române în 1941 au fotografiat acest tablou sinistru, inclusiv rămășițele umane din spatele casei celui care mi-a povestit aceste toate. Au realizat apoi un dosar trimis către organismele internaționale. Nu s-a mai întâmplat nimic…

O poveste de viață pe care nu trebuie să o uităm și un album de amintiri pe care să nu-l închidem, dimpotrivă, să îl păstrăm deschis, să-l cunoască și urmașii urmașilor noștri!

Dumnezeu să-i ierte pe cei dispăruţi!