De câte ori m-am prins cu gândul că este o perversitate să privești un film turnat după o carte, pe care ai citit-o anterior. Te minunezi cum regizorul a făcut selecția actorilor. Cum să fii tolerant, dacă scrie negru pe alb că parfumerul lui Patrick Suskind e schilod, bolnav, cu fața plină de bășici, că-ți trezește o repulsie de zile mari, iar personajul ecranizat e atât de simpatic, de-ți vine să-l adoptezi? Sau cum să nu te miri de apariția brunetei Audrey Hepburn în rolul blondei Holly Golightly din Breakfast at Tiffany’s a lui Truman Capote? Bine, că filmul nu-i așa de rău, dar asta e mai mult o excepție, decât o regulă.
Cu partea asta e clar. Cartea, de cele mai multe ori, bate filmul. Tony Hawks m-a făcut să văd relația viață-carte-film dintr-o altă perspectivă. Cine dacă nu el putea mai bine să te convingă prin pățania lui cu frigiderul prin Irlanda? A pariat că o face, a făcut-o, a scris o carte, a turnat un film. Film haios, cu o doză de romantism și filozofie simplistă. Concluzia, trebuie să crezi în ceva. El credea în ”frigider”. Și cu credința asta a câștigat pariul, și-a revizuit valorile și s-a pricopsit cu o irlandeză cu tot cu ”bagajul” său de 9 ani. Final mai mult decât frumos. Ca să aflu mai târziu, tot de la el, că deși filmul redă realitatea și tipesa a existat cu adevărat, ei așa și nu au ajuns a fi împreună. De fapt nici nu e de mirare să auzi de întorsătura asta de la un tip care scrie despre el ”Tony is unmarried and likes girls”. Cartea, ca și experiența reală, nu pomenește nimic despre sfârșitul romantic al idilei cu irlandeza.
Adesea când îi citesc pe Murakami, Pamuk, Salinger, am senzația că ei își descriu viața și că anume ei sunt acele personaje, pe care noi le admirăm fără suflare. Calculați, înțelepți, curajoși, enigmatici. Nu poți să scrii așa de bine, fără să fie spicuit câte ceva din viața reală. Doar câte ceva, pentru că sunt tentată să cred, că viața lor adevărată e mult mai banală…
Ocazii în care poți afla din prima sursă ce-i adevărat și ce-i fals, sunt foarte rare. Adesea, înghițim momeala, vrem și noi așa, și ne facem viața un clavar, că deh, tu ai văzut ce a făcut personajul principal? Da tu? Când ultima dată mi-ai dăruit flori, stele, și mi-ai desenat asfaltul cu teiubescuri? La drept vorbind nu știu nici o istorie de viață care să fie mai frumoasă decât alea care le vedem în filme. De aceea nu trebuie să ne descurajăm că viața noastră nu-i ca-n filme. Să o trăim frumos și să spunem cu toată sinceritatea, că dacă ar fi să schimbi ceva din trecutul tău, răspunsul ar fi NIMIC.
Apropos, Tony Hawks avea și o formație. Morris Minor & The Majors se numește. Mai bine scrie cărți și face filme. Dar, cine știe, poate cuiva îi place.
Filed under: Lecturi de week-end Tagged: Capote, Murakami, Pamuk, Salinger, Suskind, Tony Hawks, viață
