E înfricoşător să înţelegi că într-o zi oamenii, visele sau speranţele noastre se prăpădesc, ne abandonează, lăsînd după sine doar praf inutil , deznădejde şi aspiraţii irealizabile. Suntem oameni posesori de suflete, deci suntem incapabili să ne lepădăm de ceea în ce am crezut. E ca şi cum ai fi silit de bunăvoie să te torturezi. Simţi că cîndva ai existat, însă odată cu scurgerea clipelor te usuci în dureri. Vezi în urma ta lumină, neînţelegînd de ce aceasta a adus la întuneric. Una este să renunţi la lucrurile pe care le iubeşti, alta e să vezi cum ele involuntar îţi scapă din mîini.
