Deseori ni se întâmplă în viață să ne punem niște ochelari prea roz, ignorând totalmente realitate.
Avem tendința asta de a preamări și de a-l ”împodobi” pe om cu diverse calități, talente, aptitudini pe care el nu le are și nu le va avea vreodată.
Deseori, fetele (este valabil și pentru sexul opus) când întâlnesc o persoană, au tendință de a împodobi ”bradul înalt și frumos”. Încep a-i pune diverse jucării: bunătatea, tandrețea, romantismul, misterul, frumusețea, altruismul, inteligența, umorul, curajul și multe altele. Apoi se uită la brad, zicându-și: ”Parcă nu ajunge ceva”. Și-i pun o stea mare în vârf, astfel dându-i o strălucire nemaipomenită și nemaivăzută.
Bradul ei e cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai romantic, cel curajos, bun la suflet.
Și se complace în această realitate ”dulce”, până în momentul când bradul începe să se scuture, iar o dată cu aceasta cad și jucăriile.
Bradul se urâțește pe zi ce trece. Jucăriile se sparg, iar noi realizăm la un moment dat că bradul nici frumos nu e, ci spinos, nici romantic nu e, ci pragmatic până în măduva acelor, nici altruist nu e, ci un egoist înverșunat, iar bunătate i-a dispărut, și misterul s-a evaporat.
Uite așa, suntem noi oamenii, vrem să vedem ceea ce de fapt doar există în imaginația noastră, ceea ce ne-ar plăcea sa fie real.
Cât de mult nu ne-am dori, oamenii sunt și egoiști, și pragmatici, și zgârciți, și profitori, iar noi ne îi vedem abia după ce toate calitățile cu care i-am împodobit, dispar una câte una, spărgându-se în țăndări, și arătând-ne adevărata persoana.
Oamenii sunt ca brazii, și nu ar trebuie să-i împodobim, ci să-i acceptăm așa cum sunt.
