Parcurgem o perioadă în care am senzaţia că suntem în anticamera iadului, nu alta. Şi nu cred că exagerez. M-am săturat de politicieni improvizaţi, analfabeţi, cu emoţiile la vedere. Sunt ca nişte muieri care şi-au pus mărgelele înainte de a îmbrăca bluza. Îmi este silă de spectacolul electoral scârbos, la care asistăm, ineluctabil, zilnic. Îşi permit nepermisul. Sfidează toate normele morale şi comportamentale. Cred că lor le este totul permis, ceea de ce alţii mai peticiţi nu pot avea parte. Am senzaţia că toată lumea urăşte pe toată lumea. Alteori am impresia că politicienii s-au lehămetit, iar în lehamitea asta au uitat de noi. Sau invers. Iar de aici până la dezgust e doar un pas. Vine apoi, fireşte, ineficienţa. O stare din care unii şi-au făcut o profesie. Apoi mizeria morală şi certurile nesfârşite. Urâţim urâţenia, vorba vine.
Iar murdăria asta reiese inclusiv din acuzaţiile dure aduse neîncetat. Vorbe care au creat o atmosferă otrăvită în interiorul a ceea ce a mai rămas din AIE. E o vânătoare reciprocă pentru a ieşi mereu în câştig electoral. Calomnia şi scandalul, atacul şi injuria par să fie pe agenda zilnică a politicienilor. Unii o fac cu mănuşi, alţii public, mai abitir ca la piaţă. Unii candidaţi polarizează isteric cu guşa înroşită, alţii îşi etalează resentimentele care le desfigurează chipurile ahtiate după putere.
Două specii de prostie pură. Specia nu e nici pe departe pe cale de dispariţie, deci nu trebuie protejată…
Trăim în urechi cu un limbaj de stadion excitat, nu alta. O mare de decibeli electorali. Un tablou care face suma insatisfacţiilor societăţii şi a timpurilor pe care le traversăm. De ajungi să te întrebi: şi cu bunul simţ cum rămâne, domnilor? Sosul toxic în care ne bălăcim ne întunecă minţile şi, mai rău, ne împarte în tabere ca pe nişte pioni pe tabla de şah. Bătăliile verbale politice acerbe, circul politic şi publicistic ne inundă până la epuizare. Şi alunecăm, alunecăm… Aşa înţelegem noi libertatea, democraţia.
În rezultat, luăm exemplu de la nişte politicieni mizantropi, plini de ifose şi răbufnind de ură. Asta să însemne oare bezmeticia tranziţiei? Acesta să fie oare parcursul european spre care tindem? Mă îndoiesc. Nu poţi construi o societate, europeană, pe ură, frustrare şi insatisfacţii. Universul artifical în care suntem alimentaţi cu promisiuni europeneiste este mai degrabă infectat de interesele şi trivialitatea celor de sus. Iar actuala campanie electorală şi jocurile realizate pe ultima sută de metri sunt o dovadă pură.
De cealală parte, jos, mediocritatea mişună pe sub picioarele alegătorilor înghiţindu-le făpturile în condiţiile de viaţă umilitoare în care subexistă. Turmentaţi, urâţi şi sumbri aşa am ajuns a fi. Peştele de la cap se strică, dar la noi a ajuns la corp. Afoni şi orbi, inapţi în a distinge adevărul care prea este dosit, aşa am ajuns a fi. Aceasta este anvergura sărăciei zilelor noastre. O sărăcie nu neapărat materială…
Spectacolul de prost gust la care asistăm este un eşec în primul rând al nostru, al alegătorilor. E efectul dictaturii comuniste în care ne-am dus zilele până nu demult şi care încă mai triumfă. Trăim în epidemia politicului plasat sub semnul prostiei şi al ticăloşiei. Decreptitudinea la care am ajuns este o preocupare pur electorală. Iar preocuparea omului de rând e aceeaşi – disperarea. E o problemă personală pe care tribuna electorală pare să nu reuşească să o rezolve.
Criză mare, domnilor. S-a epuizat vaccinul contra prostiei!