Unde începe noaptea, se termină marea.Aşa, până când neonulse înalţă la ceruri,vântul din Est parcurge străzile,parcul silenţios, orele acestea goale,tavernele rămase însingurate în mod ciudat,şi se opreşte poate prin unghere,precum o barcă sumbră,urcând prin ceaţă.Ştii doar că nu duce spre vreun paradis,că grădina a rămas în urmăcu murmurul ei de nume,intemperia ştergând urmele vieţii taleşi nişte date confuze în aşteptarea unui rol.Insişti, oricum, să umbli pe străzile pustii,cătând acele locuri pe care nimeni nu le-a tranzitat,acoperişuri protectoaresau o rămăşiţă de vară,departe de memoria ce merge încetspre singurătatea albastră şi spre maree.Doarme după geamurile de Algeciras. Eterică,culcă pulsul său pe perine.Lasă ca vântul să hohotească iar timpul să se rotească în eaprecum un prâsnel de cristal şi spumăpe stâncile dimineţii.Sigur că ştii, da, această Insulăs-a destins prea devreme şi a stins toate luminile.Iarna umblă printre prâsnele, incerte.Taie în ceaţă ascuţişul discordant al sirenelor Naufragiul înaintează, însă, spre zorii zilei,spre templele triste ale eşecului şi ale frigului,cel hărţuit de umbre şi fulgere şi ogari,până la porturile triste ale deziluzionării.Unde începe noaptea, se termină marea.Un corp frumos, un corp,precum un trandafir învins, râul visurilor se varsă peste plajă.
EL NÁUFRAGO
Donde empieza la noche, acaba el mar.
Así, mientras asciende
el neón a los cielos,
el viento de levante cruza las avenidas,
el parque silencioso, a estas horas vacío,
las tabernas extrañamente solas,
y se instala tal vez en las esquinas,
como un velero oscuro,
trepando por la niebla.
Sabes que no conduce a ningún paraíso,
que atrás quedó el jardín
con su rumor de nombres,
la intemperie borrando las huellas de tu vida
y unos datos confusos pendientes de un papel.
Insistes, sin embargo, por las calles desiertas,
buscando esos lugares que nadie ha transitado,
los techos protectores
o un retazo de estío,
lejos de la memoria que camina despacio
hacia la soledad azul y las mareas.
Duerme tras las ventanas Algeciras. Ingrávida,
tiende su pulso lento sobre los almohadones.
Deja que el viento brame y el tiempo gire en ella
como una peonza de cristales y espuma
en los acantilados de la madrugada.
Lo sabes, sí, esta Isla
se ha acostado temprano y ha apagado las luces.
El invierno deambula por los muelles, inciertos.
Corta la niebla el filo ronco de las sirenas.
Pero el náufrago corre,
sin rumbo, hacia la aurora,
hacia los tristes templos del fracaso y el frío,
hostigado por sombras y rayos y lebreles,
hacia los tristes puertos de la desolación.
Donde empieza la noche, acaba el mar.
Un cuerpo hermoso, un cuerpo,
como un rosal vencido,
el río de los sueños vierte sobre la playa.
