Trebuie să facem o poză de familie. Asta e prima amintire de la vârsta de doi ani. Nu vrei? Na-ți o portocală, și, fii bună, zâmbește lui nenea cel urâcios cu un aparat ciudat în față. Apoi lucrurile s-au agravat. N-au mai existat portocale sau alte momele. Trebuie să mergi la grădiniță, școală, inclusiv la cea de pictură, să ai un cerc de prieteni elevați, să te transferi la un liceu cu mai multe perspective, să uiți trecutul, să fii prima în toate și să aduci diplome și medalii. Evident trebuie să fii economist, poliglot și pur și simplu cea mai bună. Trebuie să te măriți cu un băiat pe potrivă, să ai un copil și apoi alt copil și ei să fie mai buni ca tine. Și normal că trebuie să-ți faci carieră. Una care să-i mulțumească pe toți, dar care să-ți ofere timp și pentru a fi gospodină, mamă și soție bună, pentru a urma alte studii și pentru a cinsti tradițiile strămoșești.
Iac-așa. Le-am făcut pe toate, poate cu excepția doar a câtorva ”îndrumări”, fapt pentru care mă răsplătesc și acu. Actualmente sunt un om realizat sau, cum zice o veche prietenă de-a mea, – multilateral dezvoltată armonios. Ce mai…
Am fost modelată și din altă parte. Mi s-a spus că trebuie să ajung în UE, să fiu patrioată, să ies la vot și să aleg, indiferent este de unde sau nu. Trebuie să fiu cuminte când se doarme și să fiu rebelă când alții le deranjează somnul.
Am 32 de ani și în cea mai mare parte a vieții am făcut ce vor alții. Atât de mult, încât nu știu ce mai vreau eu. Și dacă aș ști nu aș fi sigură că vine de la mine, dar nu e un ”trebuie” indus de mic copil. Am trăit după tipare și continuu să o fac. Când o iau razna, mi se amintește numaidecât de acest lucru. Cine dacă nu alții, știu ce-i corect și ce-ți priește mai bine. Ne lăsăm duși de alții, plătim pentru gafele noastre, iar laurii le împărțim cu ei. Că, deh, ei sunt cei care ne-au procreat.
Acu parcă vreau să merg împotriva curentului, să ies din găoacea bunelor tradiții. Încep cu băiatul. Dacă micu nu vrea să mănânce, să nu o facă. Dacă-i pasă doar de Lego, la naiba cu matematica și desenul. Dacă vrea să sară pe canapeaua franceză și să deseneze în cărțile cu grijă păstrate și răsfoite de maturi, să o facă. Dacă zice că i-i cald, îl cred. Serios. Copiilor tot le este cald uneori.
Treptat trec la mine. Dacă vreau să nu râd la nunți, nu râd, dacă vreau să nu bocesc la înmormântări, nu bocesc și dacă vreau să nu-mi plâng de milă pentru că am făcut doar ce trebuie, încep să fac ce vreau. Tebuie uneori și să vrei, nu?
Filed under: Uncategorized
