„Diferența esențială dintre Est și Vest este, cred, diferența dintre mâine și calm, dintre tensiune și destindere. Este vorba de atmosfera în care respirăm, de climatul sufletesc al vieții zilnice. (…) Strada, magazinele, instituțiile, mijloacele de transport, scena politică, ziarele, nu sunt locuri ale conflictului. Nu se vociferează, nu se schimbă injurii, îmbrânceli, nu se caută harțagul cu orice preț. În răsărit, dimpotrivă, aerul e apăsător ca deasupra unui câmp de luptă. S-ar zice că toată lumea urăște pe toată lumea.” (Andrei Pleșu, „Despre mâine”, în Despre frumusețea uitată a vieții, Humanitas, 2011).
Zilele trecute, la Viena, mă gândeam că nu există context mai potrivit ca să dau dreptate cuvintelor acestora. Aveam în mâini cartea în care era republicat articolul „Despre mâine”, iar în față două lumi, două tipuri de societăți și comportamente pe care le analizam la rece – ei și noi. Era momentul propice pentru a plia cuvintele gazetarului pe cele două realități: acasă și mediul în care mă aflam. Și pe bună dreptate, cu cât mergi mai mult spre Vest, cu atât vezi diferența – și invers.
La mai puțin de 100 de km de Viena se află Bratislava, capitala Slovaciei. Un popor cu un destin complicat. S-au unit (cu cehii), s-au dezunit, în 1993, după care o parte dintre ei au blamat acest gest, au o numeroasă etnie maghiară care nu de puține ori le-a pus bețe în roate etc. etc. În plus, colac peste pupăză, mai sunt și puțini. Câteva milioane… Dar au intrat în NATO și UE și sunt europeni cu acte în regulă.
Bratislava nu este Viena și nu va fi curând. Slovacii au fost și ei ocupați de sovietici. Dar asta nu i-a descurajat. Slovacia a intrat în NATO și UE în 2004 și în zona euro în ianuarie 2009, exact când Europa a fost lovită în plin de criză. Așadar, susținere financiară mai puțină și voință mai multă. Reformele au fost dureroase, iar asta se vede din prima când calci pe acele meleaguri. E clar că i-a lovit criza economică. Și totuși, oamenii aceia au voință. Se vede. Nu s-au lăsat turmentați de vorbe goale și angrenați în disperare. Nu au acceptat, precum noi, încremenirea în proiect. Sau un fel de a mima reformele. Mai pe înțeles, bezmeticia tranziției presărată cu frustrări și nostalgii. Au înțeles ce au de făcut și au mers siguri pe ei și capacitățile lor. Au conștientizat că toate drumurile duc spre UE sau nu duc nicăieri. În plus, libertatea de a călători (care nouă ne lipsește atât) le-a deschis ochii.
Or, noi ce facem? O parte nici nu resimt această necesitate. Suntem ca și personajele lui Caragiale din „O noapte furtunoasă” – în loc să cheltuim banii nu doar pe apartamente, mobilă și mașini scumpe, dar și pe lucrurile care ne pot lărgi orizontul și ne pot ajuta să înțelegem lumea, luăm banii dintr-un buzunar și îi trecem în celălalt spunând că „am fost la Union”. Noi deschidem ochii abia când vin alții și ni-i deschid, eventual cu câte un duș rece. Nu știm decât să ne lamentăm constant și să invocăm varii motive pentru neputința noastră transformată, parcă, într-o maladie la nivel general. Și, cel mai grav, nu căutăm sâmburele eșecului în primul rând în noi! Prilejul de a ne înnămoli ni-l oferim tot în primul rând noi înșine, după care, pe la spate, ne mai „ajută” și unii „binevoitori”. Iată de ce, mă tem că vom ieși cam șifonați din toată perioada asta de tranziție continuă, iar răzvrătirea unei părți a societății zadarnică va fi…
Și pentru că vorbeam de scuturat și de dușul rece de afară. Într-un interviu oferit de către Thomas de Waal, expert la Centrul de cercetări în politică externă Carnegie Endowment de la Washington, de pe Europa Liberă aflăm ceea ce știam și noi: „Daca ne uităm la est, vedem Ucraina, R. Moldova, țările din Caucazul de Sud, care cu siguranță nu vor intra în Uniunea Europeană, cel puțin în urmatorii 10, 15, 20 de ani”. Cu alte cuvinte, tranziția noastră spre Europa va continua și pe mai departe să ne dea bătăi de cap. Ne va mai ține o perioadă nevricoși. E de la sine înțeles, fără să ne mai confirme asta și de Waal…
Închei aici. Nu mai pot face altceva decât să îndemn să luăm exemplul slovacilor, care nu sunt mult mai mulți decât noi, dar știu ce vor. Nu avem altă soluție decât să ne trezim. Altfel problemele vor continua să ne atace în haită și pe mai departe. Până atunci, până la trezirea noastră, cei mai norocoși dintre noi vor putea călători în Europa cu… „pașaportul fasșîst”, cum numea în glumă un cititor al bogului meu pașaportul românesc.
Vă invit să aruncați o privire și la o galerie foto cu Bratislava.