Te iubesc. Te iubesc? [45]

”If you want a happy ending, that depends, of course, on where you stop your story. ”

— Orson Welles

Mă mutasem în Militari, cu chirie, împreună cu Cristi, una dintre fostele dansatoare de la Surprize-Surprize. Probabil dacă n-ar fi fost ea, mi-aş fi pierdut minţile cu de ce-uri. Mă punea să repetăm împreună mişcările de dans, să ieşim la alergat, să mergem la cumpătături, să vizităm studiourile TVR. Era bine, până ajungeam seara în pat.

După o despărţire, nu ţi-e greu pentru că ţi-e greu, ci pentru că toate motivele pentru care ai vrut să te desparţi ţi se par banale, absurde şi nesemnificative, în comparaţie cu toate amintirile frumoase şi te urăşti, într-un mod dureros de mizerabil. Îţi lipsesc alinturile, îmbrăţişările; îţi lipseşte sărutul, mirosul, zâmbetul.

Mi-a fost greu, mi-a fost rău- fizic vorbind. Mi-am pierdut pofta de mâncare, dormeam şi mă trezeam obosită, mă gândeam constant la Matei: ce face, ce gândeşte, cum se simte, îl doare, îi este dor… Te gândeşti aşa, într-una, până ţi se încordează tâmplele şi spui că nu mai poţi- începi să plângi, să te destrami, să te înmoi.

Mă duceam seara la prezentări sau show-uri. Păşeam pe podium, zâmbeam camerei şi mă gândeam la Matei. Plecam imediat acasă, de parcă doar acolo puteam să mă gândesc în linişte, ca un dependent de heroină, care se droghează pe ascuns, fără să-mi recunosc că, ceea ce fac, îmi provoacă durere.

Am încetat să mai scriu. Deschideam jurnalul şi mă gândeam. N-am avut curajul să pun totul negru pe alb- are prea mult de scris, iar eu nu vroiam să-mi scap ceva. Poate eu am greşit, poate eu am rănit, poate eu n-am iertat, poate eu n-am răbdat, poate eu n-am înţeles, poate eu am iubit mai puţin, poate…