A fost Paștele. Momentul când cauți liniște sufletească, lumină, harică sau ba și…mănânci. Mult. Mult de tot.

Am deschis frigiderul mamei. Mi-am amintit de geniala Avem di tăti, interpretată de Planeta Moldova. Ca să ajungi la salata de boeuf ce tronează în cea mai mare cratiță din fundul frigiderului trebuie înverșunat să lupți cu armatele de pârjoale, carne bătută, purcel și miel copt, salam și pastramă de Domulgeni. De răcitură nici nu mai zic. Ca să ai acces la cele șase farfurii imense cu racitură de cocoș trebuie atent să elimini un recipient cu salată de vânătă, altul cu roșii și castraveți, un ceaunaș cu fripturică și foarte delicat să extragi scumbria pitită între farfurii, ca să mențină un gen de echilibru.

Unde mai vezi pe altă poliță cu miscellanea (masline, ciuperci, murături, mult-urâtele reminiscențe de mâncare de post etc.) și o cratiță țintuită de peretele stâng al frigiderului, pe care dacă reușești să o scoți, descoperi…încă o salată. De crabi. Că doar trebuie cumva de alternat excesul de carne cu fructele de mare, că o singură scumbrie nu face ospățul. Sarmalele se odihnesc în rolă, 40 de ouă privesc rușinate de pe pervaz, iar cei 12 cozonaci stau cuminți pe masă și-și așteaptă sorocul. Unul pentru Paști, altul pentru tanti Maria, unul pentru noi, vreo doi pentru blajini. Soarta celor 7 rămași a fost mereu o enigmă pentru mine…La fel ca și soarta celor aproape 10 kg de mancare care rămâne chiar și în urma devorării necontenite de către cele patru guri și jumătate. Pe ală micu nu-l pun deplin, că el se mulțumește cu ofrandele iepurașului de ciocolată :) . Nu mi s-a permis să fac poza renumitului frigider, dar nu tare diferă după ambiții de ăsta, doar că e puțin mai ordonat ;) .

De sărbători și nu numai, mă minunez în ce măsură un popor, sărac cum e el,  investește în mâncare. Deși cuvântul a investi nu e cel mai potrivit, probabil, la fel cum și consumul este ușor detronat de consumerism. Dorința de a procura cantități incomensurabile de chestii ”utile” și ”stringente” sau cu alte cuvinte, risipa, este diferența dintre cele două. Te uiți ciudat la tipesa care  cere 4 felii de salam, cumpără un ardei și două portocale. ”Uite la ea. Stă pe dietă. Sau e zgârcită. Of. Să am așa soție, mă duc să mănânc borș la vecină”. Asta vorbește tipul care tocmai a cumpărat două rulouri de salam de Moscova, două găini ce păreau prospețele, un crap, că e joi și e reducere de 10% la pește și, respectiv, face economii, și o groază de alte produse totalmente neprevăzute, dar care, cum zic românii, в хозяйстве пригодятся. Și nu-i pasă că seara merge la cină cu prietenii, iar congelatorul e deja umplut cu achiziții ”raționale”.

Și nu o fac doar bogații. De fapt, bogații nu o fac. O fac cei care nu au avut și acum au, dar avuția este ceva temporar. O fac cei care n-au avut și n-au, dar nu investesc în educație, sănătate, cultură, ci preferă să-și umple burduhul, până dă semnalele tradiționale că e ghiftuit peste limită. Dacă inspiră părinții, tradiția e preluată de copii, apoi de nepoți și transmitem intergenerațional cultul evaluării ospățului după etajele de platouri pe mese și cantitățile de mâncare rămase.

Suntem săraci pentru că mâncăm mult, cât de banal ar suna. Pentru că schimbăm draperiile fiecare jumătate de an, mașinile fiecare an, cumpărăm boarfe ieftine cu orice ocazie, și în lipsa ei, și în tot acest timp mâncăm. Da, și nu uităm să zicem ”Credeți…” ca să etalăm modestia în caz că poate cumva, ceva, da totuși lipsește din movila de mâncare. Eu nu cred. Eu îi admir pe cei care vin de la Italia și, cu tot respectul față de tradiții, preferă primo, secondo, terzo. Și n-o să mă credeți, se satură! Și nu-i doare burta a doua zi. Și nu se plictisesc la masă, că din economii au fost la teatru, cinema, iar în fiecare câteva luni în călătorie. Și au ce discuta ore în șir.

Eu propun să luăm exemplu. Că deja mă doare burta sufletul.


Filed under: De gândit Tagged: consumerism, paște, sărăcie