azi m-am trezit cu un gînd straniu. Idee fixă să recitesc "o scrisoare de la Muselim Selo". Mai tîrziu am înțeles de ce.Așa că atunci cînd m-am văzut în fața monitorului am răsfoit nu cărți, ci cîteva rezultate oferite de google.
Am recitit.
Poate textul citit, poate negrul paginii, poate încă alte sute de motive m-au aruncat cu gîndul la un teanc de scrisori strînse cu grijă și legate pe mijloc cu o panglică roșie pe care l-am găsit fiind încă mică. Erau scrisori îngălbenite de vreme, terfoase și inutile - mi se părea mie. Dar mai era în ele ceva ce mă încorda parcă... aveau încărcătură. Habar nu aveam de care, dar simțeam că era ceva.
Mama a zîmbit emoționată cînd m-a văzut cu ele. Erau de pe vremea cînd îndrăgostiți foc își trimiteau scrisori - ea cu tata. A citit cîteva. Le-a strîns din nou cu grijă și le-a ascuns. Nu mai știu unde. Părea fericită după asta.
***
Azi realizez că am și eu vreun teanc de MB de mailuri și SMS pe care le păstrez. Recitesc uneori. Și amintirea revarsă iar aceleași emoții parcă. Pentru că ele au o valoare. Pentru că sunt o confirmare că există. Pentru că așa credeam.
Dar valoare nu-i în ele. Valoare e inventată. Totu-i inventat. Și vezi în teancu cela emoțiile de altă dată.. pe care crezi că le păstrezi dacă ai undeva scrisoarea. Și de care te desparți convențional cînd le ștergi, arzi, distrugi, orice..
Dar scrisoare lui Coșbuc m-a agățat cîndva cu versurile:
"Și-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simții că vine,
Si n-avu loc, cît larg era,
Decît in piept la mine..."
Uite așa. De nicăieri. din toți și din toate.. și de oriunde.. să meargă glontele tocmai la el în piept...
imagine
