Să dansez cu strunele

-Vladuţa, ce-i asta???
-Nimic. Mă joc. Te deranjează? Dacă vrei, pot înceta…
-Nu! E frumos, continuă!
-Nu pot. Mă priveşti. Întoarce-te, ţi-a scris cineva în skype.
-Continuă să ..ă, la sigur nu cânţi… să..
-Să dansez cu strunele. :)
-Da..

Strune. Strune perfect acordate. Strune care plâng. Strune care plâng de fericire. Plâng de fericirea dansului cu nişte degete subţiri şi reci.  Nişte degete prea micuţe şi copilăreşti, cu unghii de copil, dar frumoase, nişte degete atât de albe încât ţi  se pare că-s străvăzii. Sunt străvezii şi se văd strunele. Strunele care plâng.

Degetele de copil se plimbă agale de-a lungul strunelor şi crează. Crează ceva straniu şi fără ritm, dar frumos. Crează un miraj auditiv. Un spic de note strânse şi împletite în subconştient. Un spic ce vrăjeşte. Te impune să te opreşti şi să asculţi. Să asculţi şi să devii pradă mirajului. Să cazi într-o prăpastie a euforiei şi să devii o parte a iluziei. Ca în vis..

Filed under: Terorizată de muză