Mi-au căzut în mână câteva texte scrie de Nicolae Dadija în 2005: “Eu vin dintr-un spaţiu unde Dumnezeu a fost cel umilit… Tatăl ceresc a fost dat afară din biserici, în care au fost mutate grajduri, case de petreceri, cluburi, spitale de boli lumeşti, colonii de stânci şi stoluri de lilieci…”
Astăzi, povestea se schimbă. La noi, în republica noastră ex-sovietică, Dumnezeu nu mai este dat afară. Dimpotrivă! Apare la ştiri, deşi nu este candidat la primăria Chişinău! Asistăm la un spectacol electoral în care nu numai cetăţeanul votant s-ar simţi umilit, dar şi însuşi Dumnezeu. Care e sus şi le vede pe toate…
Povestea asta cu aducerea focului haric de la Ierusalim este una de-a dreptul grotescă. După anii 2000 flacăra ardea în roşu, pentru că o aducea Zgardan, candidatul comuniştilor, în 2011 schimbarea e doar de culoare. Diferenţa este că arde în verde şi că de această dată o aduce… Victor Bodiu. Aceleaşi trucuri, aceleaşi emoţii, numai că actorii sunt alţii. Oare chiar nu mai există alte metode de a face campanie? De ce Biserica trebuie să fie implicată în toate mizeriile politice de la noi? Pasat, Bodiu sau Zgardan. Care mai e diferenţa? Chiar nu le este ruşine?
În acelaşi articol din 2005, Nicolae Dabija scria, având parcă o premoniţie: “Nu cred în tâlcul revoluţiilor care stimulează cel mai mult viciile omeneşti şi care-l îndobitocesc pe om în loc să-l înalţe. Mai cred că nicio revoluţie nu-şi are rostul dacă nu-l face pe om mai bun. Celelalte sunt pierderi regretabile de timp”. Cam asta pare că avem noi azi după revoluţia din 7 aprilie 2009 – o stimulare a vicilor omeneşti ale politicienilor. Parafrazând spusele lui Dabija înclin să cred că actualii politicieni, cel puţin unii, ca şi foştii, nu vor decât “să ne vadă îndobitociţi”. Chiar dacă este vorba să treacă şi peste Dumnezeu!
Iată de ce, auzind despre povestea cu aducerea luminii de către unul dintre candidaţii pentru locale, creştinii pot spune, ca şi evanghelistul, că “sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26, 38, Marcu, 14, 34) sau că sunt “adormiţi de întristare” (Luca,22, 45). S-a mers, totuşi, prea departe…
Până la un punct putem tolera şi noi coregrafia electorală. Se pare însă că băitanii de sus, în goana lor pentru putere, nu au limite. Or, limite ar însemna inclusiv respectul faţă de noi. Alegerile vin şi se duc. Unii pică, alţii se ridică. Unii câştigă, alţii se sparg ca nişte bule de săpun, la fel cum au făcut cu speranţele noastre, ale alegătorilor.
Unde mai este bunul simţ?
Vedeţi-vă de campania electorală, dar lăsaţi-l pe Dumnezeu în pace!