RFERL e numele abreviat al postului de radio american nimit în mai multe feluri chiar de a fondatori, dar care la noi e cunoscut ca Europa Libera. Probabil ascultătorii de rînd, ocazionali nu ştiu prea multe despre acest post şi, cum emisiunile lui cel mai des sunt retransmise de alte posturi locale, îl consideră un program de ştiri oarecare sau un post care vorbeşte cel mai des ruseţte, haholeşte sau chiar nemţeşte (aşa numes de regulă moldovenii limbile pe care nu le înţeleg). Printre intelectuali imaginea postului e mai clară şi viu colorată, dar conotaţiile sunt şi mai diferite: unii îl consideră promotorul libertăţii şi etalon al omniprezenţei, promptitudinii, echidistanţei în prezentarea evenimentelor şi a punctelor de vedere din societate; alţii îl cred un instrument propagandistic subtil care are protecţie în afara ţării şi fixează pe plan local ştacheta profesionalismului în manipulare mediatică. La toate acceste faţete ale postului discutat eu voi adăuga prin acest text încă una – cea de instituţie media care practică, la fel ca altele, cenzura. Observam uneori că evenimente la care am fost eu martor nu erau reflectate în ştirile lor sau se prezentau tendenţios, nu aşa cum credeam eu că trebuie. Deseori mă irita tocmai neutralitatea şi superficialitate de care dădeau dovadă reporterii lor în situaţii clare, vădit nefavorabile, care cerereu critica vehementă sau analiza mai profundă a circumstanţelor. Mă irita ostentaţia cu care ne asigurau înainte şi după fiecare opinie, comentariu difuzat că acestea aparţin autorilor, că nu este neapărat împărtăşit şi de post, de parcă alegerea comentatorilor nu se făcea pe sprînceană şi nu era destul de subiectivă. Acum, ca să fiu şi eu subiectiv, voi relata cazul meu, foarte personal, dar, din păcate, nu am cunoştinţă despre altele, nu pot să citez sau invoc pe nimeni. Valentina Ursu m-a întrebat într-o zi de iarnă (decembrie 2006), la o întîlnire ocazională, dacă nu vreau să scriu jurnal o săptămînă ca să-l citesc în emisiunea ei. Auzisem de cîteva ori programul, ştiam despre ce este vorba şi am acceptat cu plăcere, mai ales că eas-a grăbit să m-anunţe că munca sse plăteşte şi a numit o sumă de 500 de lei, motivantă şi pentru un angajat, darmite pe un şomer ce eram deja de cîteva luni. Am sunat-o pe la sfîrşitul acelei săptămîni să programăm înregistrarea. La redacţie am constatat că trebuia să mă încadrez în cinci minute, condiţie despre care jurnalista multpremiată nu m-a anunţat. Oricum, am lăsat la discreţia ei să scoată ce considera necesar. Ea totuşi nu s-a deranjat prea mult, a tăiat coada de la gît – în acea sîmbătă a pus pe post jurnalul unei femei de etnie rromă, pentru că i-o cerea, probabil, tema emisiuni. Dar nu m-a informat despre asta, n-am ştiu că şi alt diarist lucrează în paralel cu mine şi mi-a cam pierut elanul şi entuziasmul. Am sunat totuşi la redacţie ca să aflu că jurnalul meu va fi pus pe post săptămîna următoare şi că să vin cu buletinul să-mi ridic banii la prima ocazie. În ultima săptmînă a anului nu mi-am auzit mărturiile şi explicaţia jurnalistei a fost simplă: era anacronic. Am zis că pot să mai scriu unul şi a acceptat. Dacă mi-amintesc bine eram atît de supărat încît chiar ea mi-a propus să mai lucrez o dată pentru ei, iar eu mi-am exprimat în glas speranţa că nu voi fi cenzurat şi dus de nas chiar în mod repetat. La sărbătorile pe stil vechi am scris laconic ce trăiam şi ce gîndeam că ar trece la postul „unchiului Sam” ai cărui angajaţi m-au brăcuit. Am încăput exact în cinci minute, dar banii mi s-a spus atunci că o să-i ridic după ce iese pe post jurnalul şi Valentina Ursu posacă m-a făcut să intuiesc că am muncit degeaba. Nici acel ai doilea jurnal n-a fost difuzat, cine are la îndemînă cărţile cu textele publicate sau CD-urile ataşate poate ferifica cine a fost ales în locul mei şi de data asta. Am pus textul pe internet şi mi-am exprimat deschis supărarea că sunt persona nog-grata şi încă una exploatată gratis la Europa Liberă. Apoi l-am sunat pe Vasile Botnaru, directorul redacţiei de la Chişinău. Acela m-a asigurat că aşa lucrează ei, că aleg să difuzeze doar ce e mai bun, că plătesc doar pe cei care se aud în emisie. Admitea că e greşeala jurnalistei dacă nu m-a informat despre asta, dar că nu ar fi foarte grav. Am întrebat cine e şeful lui şi m-a trimis la Oana Serafim, directorul secţiunii române a postului, care se află la Praga. I-am scris cîteva emailuri supărate dar am primit de la ea doar un răspuns automat că nu e în oficiu şi atît! În vara anului trecut a avut loc prima lansare a cărţii cu jurnale şi am mers la biblioteca municipală „Haşdeu” ca să văd la ochi pe ceilalţi autori, să găsesc poate pe alţi pătimiţi ca mine. Din imprudenţa moderatorului Iulian Ciocan am fost lăsat şi la tribună. I-am criticat vehement, am lăsat sala cu gura căscată, pe Valentina Ursu îmbijorată de ruşine iar Vasile Botnaru se bîlbîia de emoţie. A bîiguit ceva că au şi ei şefi, că asta e politica editorială, dar scuza lui n-a făcut decît ca unii din sală să mă felicite discret pentru intervenţie. La a doua lansare, mai grandioasă, în aula mare a ULIM-ului, n-am stat mult - eram grăbit şi scîrbit. Dar din uşă am văzut că modera deja însuşi Bazil, la urmă n-a mai întrebat cine are ceva de comentat şi s-a grăbit să închidă şedinţa pe ton festivist şi în deplină armonie cu sala exaltată. Am plecat de acolo cu o senzaţie de dezgust şi dezamăgire, deja nu atît pentru postul ăsta pe care nu-l mai ascult decît de nevoie şi în lipsa altora, cît pentru conaţionalii mei negazetari care se lasă atît de uşor păcăliţi. Am propus acest text pentru publicare în Stare de urgenţă, oare trece?