Demult îl ador pe Yann Tiersen. Dar spre marea mea rușine am văzut-o pe frumoasa Amelie Poulin care făcea diverse șotiuțe pe fundalul melodiilor inspirate ale lui Yann, doar cu câteva zile în urmă. Un film haios care oricum te pune pe gânduri. Suntem martori cum o copilărie nefericită și o timiditate excesivă  te transformă într-un arbitru al destinelor străine. Cei ranchiunoși sunt pedepsiți, iar celor disperați li se dă o mână de ajutor. Pe ascuns. Drăguț din partea ei. Și ea e drăguță, plus e doar o imagine pe ecran, așa că are tot dreptul să-și facă de cap.

În versiunea mioritică scenariul e diferit. Problemele Tăli îs Ameli…Totul începe de la plictiseală, curiozitate debordantă și prostie. ”Ai văzut că Pasha a descărcat doi saci din mașină? Ce-o fi oare acolo?”. ”Da ce s-o chitit așa Margareta? Nu cumva s-o pricopsit cu un ibovnic?”. ”Da ce-i cu Gică ăla, că nu stă cu noi de vorbă? E fudul, pîsînică?”. Și nu e vorba doar de babe. Adică de babe, dar mai mult la figurat :) . Ai scăpat ușor dacă ele se întreabă doar. Dacă fac stratageme adresate persoanei tale, poți să fii mândru că ești alesul poporului. Nu te aștepa la fapte nobile, pe potriva celor zămislite de Amelie.  Tacticile aferente tranziției spre o societate avansată economic și spiritual sunt necioplite. Ca și însăși societatea.

Dar hai să analizăm la rece. Are oare cineva dreptul să se implice în viața altora, mai ales când propriul destin o ia razna? Are. Atâta timp cât nu e interzis, e cu siguranță permis. Așa că suportați. Până nu se bagă ei în daravelă și să vezi cum devin înțelegători. Poți să-ți propună și prietenie. Gândește-te bine înaine de a o accepta.

Îl citesc acum pe Carlos Castaneda care cu măiestrie te teleportează în altă lume. O lume a indienilor vrăjitori care cunosc ființa umană prin contactul cu natura. Nu doar prin contemplare, ci prin respect și utilizare atentă a creațiilor sale. Lucrurile mărunte, materiale nu-i interesează. Ei zic că principalii dușmani ai omului sunt frica care paralizează, clarviziunea care orbește, puterea care tumănește și bătrînețea care te soarbe. Eu aș mai adăuga una – omul. Homo Sovieticus…

Poate e cazul ca moldovenii mai mult să citească cărți bune și să gândească asupra învățămintelor din ele? Totuși e un hobby mai decent decât scărpinatul limbii.

Și să asculte muzică bună, de ce nu?


Filed under: Lecturi de week-end Tagged: Amelie Poulin, Carlos Castaneda, Homo Sovieticus, Yann Tiersen