Ca tot creștinul, am hotărât să merg și eu să mă împărtășesc. La sfârșitul slujbei, biserica la care am fost, a avut un oaspete mare, care după ce a ținut un discurs frumos a avut, după mine o idee destul de nereușita – să împarte la enoriași calendare mici cu Maica Domnului. Stând mai în fața, m-am pomenit împinsă de o masă de oameni, pe care cu kilogramele mele nu le puteam ține. Încercând să mă dau într-o parte, pentru a nu fi călcată, m-am pomenit într-o mare de oameni, care mă duceau în direcție în care vroiai ei, fiind prinsă într-o ”capcană” umană. Mulți se întindeau, fiind gata să treacă peste orice obstacol uman, doar de a se alege cu un mic calendar cu chipul Maicii Domnului. La un moment dat, am simțit câteva lovituri puternici în spate, și cu riscul de a mă sufoca, m-am propulsat prin mulțime, pentru a ajunge într-un loc, unde m-am sprijinit de perete, am respirat adânc și lacom. Mă uitam la mulțime care încă avidă de a lua un calendar, se agita ca marea învolburată.
Am ieșit din biserică. Am ajuns acasă și am tras un bocet: de durere, scârbă și deznădejde.
Îmi place să merg la biserică, când e lume puțină și nimeni nu se calcă în picioare pentru un calendar…
