Am răbdat. Am luptat. Am câștigat. Am așteptat. Am văzut transformarea…Nu e ca înainte. Nu e cum am vrut. E mai rău? E o întrebare la care mă tem să dau un răspuns. Cert e că speranța se năruie. Că, deh, cine și ce te mai inspiră? Mai suntem convinși că știm unde vrem să ajungem și că vrem să ajungem anume acolo? Și anume pe așa cale?
Poate-o fi de vină ploaia, dar s-au adunat mai multe preocupări. Și sunt cu regularitate alimentate de cei pe care i-am susținut. De cei pe care încă îi susținem. Mă tem că protagoniștii care se ascund după seceră și ciocan au devenit mai convingători. Pentru oameni cărturari, ce mai zic de alții. Mă deziluzionez că persoane cumsecade părăsesc rândurile democraților. Mă îngrijorez de frecvența spectacolelor fără o linie de subiect definită și, mai grav, fără finalitate, pentru 101 de prefăcuți, adormiți, plictisiți, înrăiți și nepăsători. E vina operatorilor oare? Dacă da, demonstrați-ne că e așa.
Știți că suntem un popor maleabil, care nu poate lua decizii fără a fi ghidați. Că de altfel nu ați fi stat la cârma țării. Ghidați-ne. Spuneți-ne ce să facem. Dați-ne o speranță. Una în care să credem. Una pe care s-o transformați în realitate. Și mai repede.
Filed under: De gândit Tagged: alegeri, politică, speranță
