Editura Alfa, Iaşi, 2011. Traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru.
DINCOLO DE PREJUDECĂŢI – POETUL AUTENTIC, URIAŞ
Mai presus de cruci şi goarne,
Botezat în foc şi fumu-n răsfir,
Arhanghel cu pasul de tone şi toane –
Fulminant, în veci Vladimir!
Marina Ţvetaeva
Vladimir Maiakovski e din spiţa nu prea numeroşilor poeţi cărora li se potriveşte cu adevărat calificativul de URIAŞ. Chiar dacă unora dintre noi, în anumite ipostaze ale sale (să zicem, ultimul deceniu de creaţie, 1920-1930), el ni se pare asemeni fantasticului şarpe Uroboros care, făcându-se inel, cerc, muşcă din propriul său trup (creaţie, destin, şansă, glorie etc.). Da, pare a se autodevora, autoîmpuţina, dar, în esenţă, rămâne integru, cu toate ale sale, bune şi rele, genialitate şi conjunctură pre-realist socialistă. Astfel, Maiakovski nu e cel care trebuie apărat, îndreptăţit din anumite considerente. El ar ieşi ca şi „disculpat”, dacă, pur şi simplu, ar fi readus la lumina adevărului deplin, scos din mrejele prejudecăţilor, uneori de-a dreptul frivole, ce îl încurajează pe oricine-fitecine să spună cu aplomb: „Da, dar ştiţi... vă amintiţi?... Stângismul, începutul proletcultismului... poemul „V. I. Lenin”, cel despre paşaportul sovietic ş. a. m. d.” Sigur, şi astea (cu părerea de rău; în caz contrar, poetul ar fi trebuit să se sinucidă – sau să fie... sinucis! – mai înainte de vârsta-i de 37 de ani). Însă Vladimir Maiakovski cel de până la sfârşitul anilor 20 e Poetul Autentic. Pentru că, se ştie, dânsul a avut cohorte întregi de epigoni, imitatori – da, unii jalnici – pe mai multe continente. Însă deplorabila lor prestaţie (benevol-grafomană) nu avea nimic în comun cu tălăzuirile poetice ale lui Maiakovski care, după Puşkin, se afirma drept un alt mare novator, structural şi conceptual, al prozodiei ruse. Cu o temeritate surprinzătoare, el dărâmă sistemul tradiţional al versificaţiei silabotonice, instituit – se părea pentru totdeauna – încă în secolul XVIII. Astfel că versul maiakovskian nu mai mizează pe muzica ritmului, ci pe accentul semantic, pe intonaţia de o fascinantă descătuşare şi fecunditate sugestivă. Pentru Maiakovski, numărul de silabe în vers şi-a pierdut poziţia de căpetenie, s-a modificat calitativ rolul şi a crescut importanţa organizatorică ale rimei, evidenţiindu-se expresiv caracterul oral (vorbit) al textului poetic, remarca exegetul N. Banikov. Prin urmare, versul citit (cu privirea) şi cel auzit fuzionau într-un (altfel de) tot întreg. (Ilya Ehrenburg remarca sagace: „Când citeşti versurile Ahmatovei, dându-le glas, nu că într-o sală imensă, ci chiar într-un dormitor(aş) strâmt, – asta mai că ar însemna o insultă, pentru că ele nu trebuie vorbite, ci şoptite. Iar un „Maiakovski cameral” – n-ar fi decât o absurditate. Versurile sale trebuie urlate, împroşcate în pieţe... Cu o colosală insistenţă, inventivitate, agerime el lărgeşte baza îngustă a poeziei ruse contemporane”.) Iar peste câteva decenii, ecourile tumultului maiakovskian avea să declanşeze, cred, fenomenul numit „poezia stadioanelor”, ai căror protagonişti fuseseră Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko, Bella Ahmadulina, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski.Într-o încercare (din atâtea posibile!) de a-i afla poziţionarea cât mai adecvată în contextul fenomenologiei literare în radicală primenire de la început de secol, dar şi în perspectivă istorică de permanentă contemporaneizare (sau, în cazurile altor autori – celor mai mulţi – de iremediabilă... arhaizare), Maiakovski a fost numit Futuristul Nr. 2 (după Hlebnikov, adică), dar – nu mai puţin îndreptăţit, poate că oarecum paradoxal – Comandorul (Valentin Kataev, în romanul autobiografic „Coroana mea de diamant”). Există şi multe alte caracterizări metaforice memorabile, însă, oricare ar fi ele – cele de pe versantul luminilor sau de pe partea adumbrită (a reproşurilor, să zicem), este incontestabil că Vladimir Maiakovski ni se înfăţişează pe nou, în deplina-i statură, confirmând dreptatea altor mari poeţi, care îi preziceau viaţă lungă în literatura rusă, intuiţia lor dovedindu-se a fi perfect valabilă şi pentru cea universală. Aşa e, deducţiile perspicace aparţin anume unor celebri autori, care au fost şi cei mai sensibili şi mai ageri cititori, autorităţi indiscutabile în evaluarea poeziei. Spre exemplu, în 1924, Osip Mandelştam îl includea pe Maiakovski printre poeţii care sunt daţi „nu pentru ziua de ieri, pentru cea de mâine, ci pentru totdeauna”. Iar Marina Ţvetaeva, la doi ani după moartea colegului său, considera că este vorba despre un autor care nu e al secolului în care apăru, scriind: „Cu repezile sale picioare, Maiakovski trecu departe de contemporaneitatea noastră şi, undeva după vreo cotitură, ne va aştepta încă multă vreme”. Deja în timpul dezgheţului post-stalinist (1956), în epoca reevaluărilor axiologice şi mai justelor tipologizări ale valorilor, Boris Pasternak considera că: „Vremea l-a ascultat şi a făcut întocmai precum rugase el. Chipul i-i zugrăvit „în iconostasul veacului”. Nouă nu ne rămâne decât să cutezăm a opera o mică „rectificare”, trecând veacul – la plural: iconostasul veacurilor. (l.b.)
Vladimir M MAIAKOVSKI
ÎNĂLŢAREA LUI MAIAKOVSKI
(Capitol din poemul "Omul")
Eu sunt poet. Învăţaţi copiii: „Soarele răsare peste năgară”. De pe patul dragostei de după perişorii Lui capul iubitei.
Cu ochii fulgeră săgeta-n înalt.Potoleşte-ţi zâmbetul!Iar inima zvâcneşte spre împuşcătură,iar gâtu-n aiurare presimte briciul.În dezlânatul delir despre demoncreşte tristeţea mea.Vine după mine,mă ademeneşte spre apă,mă duce pe panta acoperişului.În jur e zăpadă.Năvala zăpezilor.Se-nvârtejesc şi mor.Şi cad– din nou! –pe gheaţăsmaraldele-ngheţate.Sufletul tremură.E prins între sloiuridintre care nu are scăpare!Aşa şi voi merge,fermecat,pe splaiul Nevei,în gerar.Păşesc –şi iar mă pomenesc în acelaşi loc.Mă smulg să fug –şi din nou în zadar.
În faţa nasului s-a înălţat o casă.După gheaţa ferestreis-a deschis zarea burtoasă.
Încolo!Mieună motanul.Fumegă, arzând,lampa de noapte.Sun din sonerie, asurzitor.Farmacistul!Farmacistul!Atârnă pe beţele picioarelor.
Crescură,se-ncâlciră gândurile,coarnede cerb.Plângeam, pătândduşumeaua,mă prosternai în molitveîn raiul meu pierdut.
Farmacistul!Farmacistul!Undepână la un capătjalea va istovi inima?În cerul nesfârşit peste holde,în aiurarea Sahareipustiul în demenţa arşiţeipentru cei geloşi ar avea adăpostîn imensitatea sa?După subţirii pereţi ai flaconaşelor – noian de taine.Tu cunoşti suprema dreptate.Farmacistule,făca sufletulfără dureresă-l scot în spaţii,cât mai departe.
Îmi întinde.Tigva.„Otravă”.Se-ncrucişă os peste os.
Cui le dai tu?Eu sunt nemuritor,musafirul tău nemaivăzut.Ochii – orbi,glasul – de muţenie curmatşi raţiunea închise uşa-n urma sa,aşadar ce– încă! –ai mai găsit în mine cade otravă să fiu destrămat?
O tulbure bănuială înfiorează prostul.La geamuri – gură-cască.Părul – vâlvoi.Şi, dintr-o dată,eu plutesc lin peste tejghele.Tavanul de la sine se deschide.
Ţipete.Larmă.„Atârnă peste casă!”Chiar aşa: eu atârn peste casă.
Biserica la apus de soare.Crucea – capăt de lumânare.Pe-alături!Crestele pădurii.Sunt croncănit de ciori.Pe-alături!
Studenţilor!Fleace tot ce ştim şi învăţăm!Fizica, chimia şi astronomia – braşoave.Iată că dorit-am –şi zborpeste nori.
Acum – pretutindeni!Pe oriunde mi se permite.Împroaşcă a baladelor poeţilor tină.De-acum cântaţidespre un nou – cântaţi – Demonîn sacou americanşi cu luciul pantofilor gălbui.
