Într-un interviu acordat jurnalistului George Rădulescu de la ziarul Adevărul de la Bucureşti, profesorul Dan Dungaciu vorbeşte despre evoluţiile recente din R. Moldova. Unul dintre elementele foarte interesante din acest interviu şi pe care merită să le comentăm împreună este “moldovenismul european” pe care Dan Dungaciu îl identifică în societatea noastră. Iată interviul integral, preluat după Adevărul din 8 aprilie 2011.
Unul dintre puţinii experţi ai României în problemele spaţiului răsăritean, Dan Dungaciu a îmbinat parcursul academic cu funcţiile publice. A fost subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe şi consilier al preşedintelui Republicii Moldova, poziţii de la nivelul cărora a observat cum se fac şi cum se desfac temele arzătoare de politică externă. Dan Dungaciu conduce acum Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române şi priveşte cu atenţie la modul în care autorităţile se îngrijesc de relaţiile cu vecinii. În rândurile de mai jos veţi afla cât mai contăm din punct de vedere al influenţei diplomatice, comparativ cu Ungaria, dar şi cum stau lucrurile, cu adevărat, în Republica Moldova. Referitor la Rusia, există o veste proastă, dar şi una bună. Lecturând dialogul, veţi înţelege despre ce este vorba.
„Republica Moldova trebuie să se rupă de Ucraina”
„Adevărul”: Mai contează România în discuţiile dintre marile puteri referitoare la situaţia Republicii Moldova? Cum ne poziţionăm?
Dan Dungaciu: Senzaţia mea este că România are cu siguranţă o poziţie, cel puţin cea care derivă din statutul ei de membru al Uniunii Europene. Aşadar, din această perspectivă, dacă Republica Moldova discută cu Uniunea Europeană, cu siguranţă că va discuta şi cu România. Acum, sigur, problema care se pune este în ce măsură expertiza noastră pe Republica Moldova, incluzând aici şi Transnistria, este ascultată sau devine definitorie în maniera în care Bruxelles-ul îşi face politicile. Deci, din punctul acesta de vedere, pot să existe anumite, nu neapărat dubii, dar măcar dubitaţii pentru că România încă nu şi-a asumat acest rol de principal exponent al poziţionării geopolitice a Republicii Moldova, la nivelul Bruxelles-ului.
Revine în discuţie chestiunea pressingului pe care ar trebui să-l facă România la Bruxelles pentru a ajuta Republica Moldova în parcursul de aderare la UE. Pentru Chişinău, zece ani de ac um încolo vi se pare un termen realist?
Tocmai pentru că e un termen nerealist România trebuie să facă acest pressing. Pentru că, dacă nu-l face, nu ştiu cine ar putea să facă acest pressing. Din nefericire, cum bine aţi sugerat, contextul în care se află acum Republica Moldova nu este neapărat cel mai favorabil. La un moment dat, Republica Moldova a fost „în modă”, cum spunea Ministrul Afacerilor Externe din România. A fost „în modă”, nu neapărat datorită ei, ci pentru că Ucraina, principalul pivot, principalul actor în această regiune a făcut un pas înapoi faţă de proiectul euroatlantic. Schimbarea de preşedinte la Kiev a făcut ca Ucraina să se orienteze, tranşant uneori, spre spaţiul răsăritean. Asta a făcut ca Republica Moldova să rămână cam singurul actor care încă mai are aspiraţii europene credibile. Republica Moldova a rămas singurul actor prin care şi Bruxelles-ul se poate justifica pe relaţia cu Răsăritul. Dar ultimele evenimente care s-au petrecut, inclusiv criza din Orientul Mijlociu, care nu ştim cât va mai dura, au făcut ca această zonă să fie mai puţin vizibilă. Energiile canalizate într-acolo au fost şi vor fi tot mai mici şi mă refer la energiile diplomatice şi la cele financiare.
Senzaţia generală este că Republica Moldova a rămas o zonă-tampon între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. Cât de corectă e percepţia aceasta?
Ucraina este mai degrabă zona-tampon care poate, într-un fel, să facă diferenţa. Republica Moldova – cred că pentru prima dată în istoria ei – ar trebui să încerce să se rupă explicit de poziţionarea, care anterior o ava ntaja, cu Ucraina. Dacă la Kiev lucrurile merg prost, Republica Moldova trebuie să se smulgă din pachetul necâştigător cu Ucraina şi să o lase să fie zona-tampon despre care spuneaţi.
Putem vorbi de o decuplare a Chişinăului de acest „pachet” diplomatic, în condiţiile în care Guvernul Filat, la aproape trei luni de la alegeri, creează impresia că s-a distanţat oarecum de orientarea europeană fermă?
Dacă Guvernul Filat lasă impresia asta, nu e bine deloc. Dar eu nu cred că lucrurile stau aşa… Republica Moldova, teoretic şi practic, ar putea să facă decuplarea de care spuneţi, dar există la unii temerea că o decuplare prea consistentă ar genera o apropiere prea mare faţă de România… Deocamdată, formal, Republica Moldova se află în Parteneriatul Estic. Asta înseamnă că nu are în acest moment nicio garanţie pentru integrarea în Uniunea Europeană, nu are nici măcar o garanţie că se vor liberaliza vizele. Totul este la nivel de potenţialitate. Deci, Republica Moldova nu poate să se extragă din pachetul răsăritean, dar poate să devină prima în acest pachet şi să spere că Bruxelles-ul va recompensa individual fiecare membru, nu după ce face pachetul în integralitatea lui. Pentru că Moldova este acum alături de ţări precum Belarusul, de pildă, iar Belarusul n-are nicio şansă pe termen mediu să intre în Uniunea Europeană. Acesta este marele test al Guvernului Filat, al Alianţei pentru Integrare Europeană, în ultimă instanţă.
„Nu suntem într-un parteneriat privilegiat cu Chişinăul”
Aţi sesizat vreo diferenţă de abordare în relaţia cu România a premierului Vlad Filat după alegerile parlamentare?
E o diferenţă de atmosferă cel puţin pentru că, în acest moment, pachetul Republica Moldova – România este unul care este topit în relaţia mai largă Republica Moldova – Uniunea Europeană. Deci, nu mai suntem în acel parteneriat privilegiat care ar evidenţia România într-un fel sau altul. Suntem în pachetul Republica Moldova – Uniunea Europeană şi există voci la Chişinău care pun surdină pe parteneriatul strategic bilateral, preferând să vorbească despre Chişinău – Bruxelles. România se topeşte deocamdată în acest pachet. Fie vorba între noi, nici România n-a făcut suficient ca să se evidenţieze. Nici măcar lucrurile concrete pe care Bucureştiul le-a făcut – mult mai mari şi mai importante decât cele făcute de alte state – nici acelea nu le-a fructificat foarte bine, inclusiv la nivel de imagine. Dincolo de asta, multe dintre gesturile Bucureştiului au dat semnalul că România vrea să se topeasă în UE inclusiv în ceea ce priveşte politica faţă de Republica Moldova. Spre exemplu, aşa-numitul Tratat de frontieră pe care Bucureştiul l-a semnat cu Chişinăul – şi care încă nu e ratificat în Parlament – n-a făcut decât să plaseze România în pachetul mai larg al ţărilor europene care sprijină Republica Moldova. Deci nu este o individualizare. Asta e prima observaţie. Şi a doua: sigur că România trebuie să facă mult, dar România trebuie să fie atentă pentru că şi Republica Moldova are ceva de făcut.
Obligaţiile sunt reciproce.
Adică noi avem obligaţii faţă de Republica Moldova, dar şi Republica Moldova are obligaţii, nu doar faţă de UE, dar şi faţă de România. Există anumite bariere sau limite ale relaţiei bilaterale peste care nu putem trece. Sunt chestiuni care ţin de identitate, sunt chestiuni care ţin de limbă, nu se poate negocia orice şi nu cred că Bucureştiul va câştiga dacă ajunge să fie incolor etnic şi identitar pe relaţia cu Chişinăul.
„Părem puşi între paranteze de către SUA”
Vicepreşedintele SUA Joe Biden a vorbit recent la Chişinău despre „identitatea moldovenească”. Şi nu a amintit nici măcar o clipă de România.
Nu a vorbit explicit despre aşa ceva, dar, cum bine aţi sesizat, în discursul lui Biden de la Chişinău, România a dispărut, deşi atunci când oficialul american a fost la Bucureşti, a vorbit despre „Republica Moldova, vecina României”. Dacă mă întrebaţi pe mine, nu este un lucru pozitiv pentru modul în care România a reuşit să se evidenţieze, inclusiv pe relaţia cu Statele Unite. Dacă Bucureştiul este într-un fel pus în paranteze, nu va avea nimeni de câştigat, nici România, dar nici Republica Moldova. Noi auzim voci aici care îndeamnă ca politica României pe Republica Moldova să fie una „incoloră identitar”. Repet: asta nu e o soluţie, este doar o cale de a amâna o dezbatere importantă. Dar nu o vom putea evita la nesfârşit. Nici Bucureştiul, nici Chişinăul.
Din nefericire, politica României pe Republica Moldova pare a fi o chestiune care nu preocupă pe nimeni în mediile puterii de la Bucureşti.
Nu este o chestiune „la modă”, din păcate, dar e o chestiune de coerenţă. Cum suntem noi în raport cu istoria noastră? Suntem strict „civici”, adică nu ne mai raportăm la ce ne caracterizează din punct de vedere identitar. Dar atunci de ce o facem când e vorba de trecutul nostru? De ce suntem români când ni se reproşează şi când ne asumăm – şi pe bună dreptate! – politica din anii 40 pe dimensiunea estică (Transnistria, Odesa), dar astăzi, brusc, ne decolorăm identitar în relaţia cu acelaşi Est? Dacă suntem „civici”, de ce să ne asumăm, vinovaţi, trecutul? Iar dacă ni-l asumăm din motive „etnice”, de ce să nu ni-l asumăm până la capăt? Inclusiv azi? De ce nu spunem foarte clar că atunci când e vorba de un tratat bilateral, de pildă, sunt lucruri importante pentru noi care pot fi sumarizate foarte simplu? Un tratat trebuie să fie semnat în limba română. Ce e atât de greu să facem asta? Dar, după 20 de ani, încă nu reuşim că acest punct, care mi se pare elementar, să fie convenit şi acceptat de către cele două capitale.
Continuarea pe Adevărul: