„Oamenii nu pot fi făcuţi buni de către stat, dar ei pot fi cu uşurinţă înrăiţi (Lordul Acton)
La doi ani după evenimentele din 7 aprilie procedăm tot ca… noi. Pliindu-ne pe actuala realitate din RM, dar mai ales în contextul multdiscutatului 7 aprilie, înclin să dau perfectă dreptate celor care spun că „ar trebui ca actualele instituţii ale statului să se simtă vinovate”. Vinovate în primul rând pentru impotența lor. Nu interesează pe nimeni dacă cei vinovați merg pe ideea că o mână spală pe alta, nu vrea nimeni să știe cine este acel CINEVA care tergiversează ancheta. Oamenii vor rezultate și, mai mult ca oricând, sancţiuni. Asta vor. Mai pe înțeles – au nevoie de dreptate!
E nevoie de limpezire, mai ales astăzi, când efectul toxic pe care îl resimte societatea venind acum din toate părţile asupra ei, pe o asemenea criză globală, pur şi simplu o înrăieşte şi îi trezeşte simţămintele cele mai obscure în raport cu schimbarea democratică din ultimii doi ani. Simţăminte de care se prea poate nici să nu fie conştientă că nu şi le poate controla. Iată de ce, AIE-ul trebuie de urgență să depășească blestemul evenimentului din 7 aprilie – cel de a nu spune lucrurilor pe nume şi de a tergiversa aflarea adevărului. Guvernații trebuie să înțeleagă că după 7 aprilie 2009 pentru majoritatea celor din RM lumea s-a schimbat. Or, abandonarea subiectului nu poate să le aducă decât dezavantaje democraților. Ba mai mult, o înrăire generală a unei părți din societate. Iar de aici până la un al doilea 7 aprilie nu poate fi decât un pas.
E drept: unii s-au înrăit, alţii s-au lehămetit de tot alergând după dreptate, iar o a treia categorie pur şi simplu a rămas „la toate rece”, vorba poetului. Și totuși, ne întrebăm: care este astăzi efectul lui 7 aprilie, dacă e să cotrobăim prin debaraua amintirilor? Unii spun că a creat o atmosferă otrăvită în societate, pentru că a încins și mai mult spiritele, alţii – că a complicat şi a tulburat şi mai mult apele, dar sunt și dintre cei care încă mai speră în rezultatul acelui moment. Speră… Mai ales tinerii. De ce vrem să îi uităm?
Au sperat și unii politicieni, care au încercat să menţină discuţia vie. Dar au obosit şi ei… Nici dintre actualii politicienii nu sunt chiar toți din aluatul inocenţei cum crezusem inițial. Se pare că interesele dictează și mersul anchetei 7 aprilie. Ba mai mult, mai blochează încă şi astăzi adevărul despre uitatul eveniment din 2009. Au fost însă și dintre cei roşii care au adus neîncetat acuzaţii – hoţii care strigau hoţii! – şi-au turnat zoaie pe marginea acestui subiect cum nu se poate mai mult. Iată anume lucrătura acestora pare să dea rezultat. De ce? Simplu. Pasibili, noi, oamenii simpli, tot pe tuşă stăm, nedumeriţi (ca să nu spun altfel). Stăm ca bufniţele orbite de lumina zilei și clămpănim miop la razele care ne alunecă peste pleoapele orbite de atâta resemnare.
Mai nou, vom înghiți și gălușca – 7 aprilie subiect electoral. Și aici vor trage toți de toate părțile . Până și comuniștii vor face show pe marginea lui pentru publicul credul pe care îl are. Să vedeți coreografie electorală la NIT în acea zi! Fiecare întoarce data aceasta cum îi convine, pe faţă şi pe dos, trăgând-o pe turta lui. Deh, avantajul electoral…
Un 7 aprilie extenuat şi întors pe toate faţetele, după cum spuneam, iată de ce avem parte astăzi, la doi ani de la istoricele evenimente. Momente în care unii tineri, care au vrut cu adevărat schimbarea, s-au înaripat şi au lăsat sângele să le clocotească în vene sperând la gândul schimbării la care visau. Numai că schimbarea nu vine peste noapte. Mai ales într-o societate virusată și bolnavă ca a noastră.
Așadar, cu ce ne-am ales după 7 aprilie şi mai ales după tergiversarea pedepsirii vinovaţilor? Scurt – cu o societate polarizată isteric. O societate fără metabolism și anticorpi la comunism. Una care nu poate privi de la înălțime ca să vadă perspectiva câmpului pe care joacă și piesele pe care mizează. Iată de ce, uneori te întrebi, mai are oare rost să o îndemni, ca în urmă cu doi ani: „Trezește-te, Patrie drogată!”. Nu, nu am ieșit din letargie. Continuăm să îi lăsăm să ne fluture drogurile prostiei comuniste pe sub mustață, iar noi să ne tot lăsăm seduși de efectul lor. Vorba aceea: simțim cu ni se adâncesc cearcănele, dar nu întreprindem nimic… Iar de aici până la deziluzie nu e decât un pas.
Dincolo de cele expuse mai sus, îngrijorarea mea este legată de dispariția acelei specii de entuziasm din 7 aprilie care pare să se dizolve, încetul cu încetul. Proiectele de reajustare europeană sunt acum la modă… Proiecte care ne îmbată cu rețete garantate și grandioase, dar, din păcate, cu efect mult prea întârziat. De aici și portretul comun pe care îl avem acum: suma insatisfacțiilor „post-revoluționare” trăite după 7 aprilie 2009.
Și aici mă gândesc la Nicolae Iorga care se întreba: Nu stăm cumva sub steaua sumbră a unei „moșteniri de nenoroc”? Iar eu continui: oare nu prea repede ne-am săturat de toate? Lehamitea nu e un leac… Așadar, să nu ne mai peticim cu iluzii și să tragem concluziile corecte din lecțiile trecutului nu prea îndepărtat: nu poţi clădi pe minciună, pentru că totul se va nărui! Iar noi parcă asta încercăm să facem după 7 aprilie 2009…