Sincer să fiu hockey-ul e undeva pe locul trei sau patru în preferințele mele sportive. Îmi place totuși să urmăresc partidele dintre adversari de calibru, gen Canada – Rusia 7:3, vă mai amintiți? Cu NHL stau mai prost, deși cea mai titrată echipă a Ligii e Montreal Canadiens. Ieri, ca să înlătur lacunele informaționale, am mers la un meci de-al Tricolorilor, cum sunt supranumiți jucătorii echipei de ziariștii francofoni. În prezent Montrealul trage tare ca să se califice în seria eliminatorie. Meciul pe care l-am văzut a fost împotriva celor de la Atlanta Thrashers, o echipă modestă, despre care circulă zvonuri că ar fi în dificultăți financiare și că nu e exclus ca la finele sezonului să se retragă din campionat. Am ajuns cu 45 de minute înainte de sirena de început. Bell Center, arena unde Canadienii își dispută partidele de acasă, m-a întîmpinat cu un zîmbet pînă la urechi al unui steward care mi-a propus să dau o mînă de ajutor la dezvoltarea secției de juniori, cu alte cuvinte să cumpăr un bilețel, care mai apoi urma să fie tras la sorți, bla-bla-bla. L-am refuzat politicos, amintindu-mi că tichetul meu costa nu mai puțin de trei sute de dolari, chiar dacă mi-a fost oferit gratuit. În interiorul edificiului – un dute-vino continuu format din mii de oameni în culorile clubului alb-roșu-albastru. Cozile la bere erau interminabile (ca o consecință în pauzele dintre reprize acestea s-au schimbat spre locații mai democratice cum ar fi WC-urile). Interiorul arenei sportive, unde uneori mai boxează Bute sau se organizează concerte cu BsB, Lady Gaga sau Rihanna, este extrem de spațios. La o adică aici încap peste 23 de mii de cetățeni, adică aproape cît stadioanele Zimbru și Sheriff la un loc. Toate partidele echipei, de pe teren propriu, umplu Bell Center pînă la refuz. Circa jumate din spectatori au abonamente sezoniere, costul cărora variază de la $2000 în sus. Acestea nu sunt însă valabile și pentru seria play-off, pentru care trebuie să mai scoți din buzunar niște parale. Abonamentele și biletele pentru cetățenii cu venituri reduse, sunt și ele la prețuri mai mici, în schimb și locurile nu sunt cele mai bune. Lojele se închiriază la prețuri mut mai mari, de exemplu 25 de mii de dolari per sezon. În mare parte doar marile companii din Montreal își permit să plătească asemenea bani, dar luînd în considerație faptul că aici hockey-ul e sportul N1, nu e de mirare că doritori sunt mulți.
Dar să revenim la meci. Pînă la debutul partidei suporterii au fost bombardați cu filmulețe scurte despre jucătorii echipei, idoli pentru mii de montrealezi. Așa că nu m-a surpins faptul că în timp ce aceștia ieșeau pe ghiață sala a explodat în urale. În prima repriză gazdele au marcat de două ori în decurs de 50 de secunde. În tribune era o nebunie generală. În plus, deliciul celor veniți la meci îl constituie încăierările dintre jucători. Am avut parte de una chiar în primele 20 de minute. Fiecare pumn era primit cu un HOURRAAA!!! sau un HUUUUU!!!! depinde de cine-l dădea. Pînă la urmă ambii cocoși au fost trimiși la vestiare. Au fost și alte momente haioase, cînd de exemplu puck-ul trimis cu o viteză amețitoare a rupt crosa unui jucător în două. Altă dată un hockeist de la Trashers a incasat un puck în lateralul genunchiului, fază care practic l-a îngenunchiat. Peste 4 minute acesta a ieșit din nou pe ghiață. În pauze se organizau dinferite concursuri, se arunca bere, exact ca pe vremea romanilor – Pîine și Circ. Celelalte două reprize s-au încheiat la egalitate 0:0 și 1:1, scor final 3:1 pentru Montreal. Ce-i drept golul marcat de oaspeți a survenit în urma unei faze în care un jucător al Canadienilor a rămas cu arcada spartă. În mod normal golul nu trebuia validat, dar după o pauză de cîteva minute arbitrii au luat o decizie pro-Trashers.
A fost frumos, a fost vesel și cred că nu e ultima dată cînd merg la un meci de-al Canadienilor. Mai jos – cîteva poze.
Click to view slideshow.
