S-a măritat la 17 ani, pentru a nu-i ridica în Siberia şi a nu le lua pământurile. Toata viaţa a muncit la colhoz. La a ei 82 de ani, dragostea şi patima cea mai mare a fost este şi va fi pământul.
Când s-au repartizat cotele după 1990, a luat cât a putut: doar îi dădeau pământul strămoşilor ei înapoi, şi chiar daca nu mai era tânăra şi puternică ca sa-l muncească pe tot, a luat câteva rânduri de fragă, câteva de aligote, o livadă mică de pruni, un lot pentru porumb, unul pentru cartofi, şi plus mai avea şi un teren din jurul casei, pe care cultiva de toate.
Când vine, primăvara Tudora simte vocea pământului că o cheamă şi o ademeneşte precum sirenele îl atrăgeau şi-l vrăjeau pe Odiseu. De cum soarele se arată pe cer mai des şi aerul se încălzeşte încetişor, Tudora începe să se agite: trebuie de curăţat via şi zmeura, trebui de săpat, de pus în pământ, de făcut răsad şi multe multe altele.
Îmi aduc bine aminte, anul trecut, când era la tratament la noi şi o prinsese luna aprilie aici, cum se învărtea şi se răsucea şi se tot ruga de M. s-o duca acasă: „Tu nu vezi, cât e de cald afara (erau vreo +12 grade şi bătea un vânt de te lua pe sus ca pe căsuţa lui Ellie, din „Nemaipomenitul vrăjitor din Oz”), viţa va da floare, copacii vor înmuguri, este atâta de lucru, iar eu stau aici, la etaj. Du-mă acasă şi gata!” Cit M. nu încerca să-i explice că e frig încă afară, ca lucru va mai aştepta, nu, a ţinut-o pe ai şi basta, „du-mă şi du-mă că viţa de vie plânge.” M. până l-a urma a cedat şi a dus-o la gospodăria ei…
Pot să zic cu o anumita certitudine că toata nenorocirile legate de sănătate i s-au întâmplat în viaţă tot din cauza pasiunii şi dragostei nemărginite faţă de pământ: hernia a căpătat-o în timp ce nu se putea opri de prăşit, tensiunea, pentru că lucra în soarele cel mai mare, umărul şi l-a dislocat pentru ca a mers să culeagă căpşuni imediat după ploaie, piciorul şi l-a rupt pe la 60 de ani, pentru ca s-a urcat într-un mar să culeagă câteva fructe din vârful copacului, care mai rămaseră, pneumonia a obţinut-o pentru că a muncit în ploaie, ş.a.m.d. Au fost şi multe altele, care i-au făcut pe cei din jur să se întrebe cât de mare poate fi avania şi avântul asta nebunesc pentru munca, sapă şi pământ, în special pe noi, cei care ţinem la ea enorm şi care nu am înţeles această pornire pătimaşa.
Când împlinise 60 de ani îi zise M, pe un ton plin de tragism: „Nu sunt de nimic, nu pot ridica nici un sac de făina în pod.” La care M, care avea pe atunci 30, zise: „Stai liniştita ca eu tânăra sunt, nici nu-l pot urni din loc, ditamai sa-l urc.”
La ei 82 de ani, are aceeaşi patima pentru pământ, deşi puterile o lasă, iar sănătatea nu-i mai permite să muncească cu aceeaşi dârzenie şi dăruire, ea se încăpăţinează şi-o face tot pe-ai ei: munceşti până o apuca junghiurile şi-i creşte tensiunea…
La reproşurile M, ea are acelaşi răspuns: „Daca trebuie de muncit pământul, iar pe ăştia tineri nu-i duce capul sa facă nimic. Eu ştiu mai bine decât ei.”
Când stau şi mă gândesc la Tudora, îmi aduc aminte de Ion, al lui Liviu Rebreanu, personajul care a trăit doar pentru pământ, a muncit pământul toata viata şi a murit tot din cauza pământului.
Una mă rog la Dumnezeu, ca aceasta întruchipare feminină a lui Ion, Tudora, să nu-şi dea ultima răsuflare din cauza patimii agrare…
