Cred k este uşor să fii profund nefericit stînd la călduţ în faţa compului cu o ceaşcă de ceai în mînă. Mult mai uşor decît dacă ai trăi pe o bancă din parcul central învelit noapte de noapte cu strat nou de zăpadă.
Este natural să înveţi războiele din cărţi de istorie, să cunoşti din ele nu oameni dar cifre. Şi absolut inacceptabil să vezi războiul cu ochii tăi. Cînd sînge şi cadavre în străzi nu mai miră pe nimeni.
E trist cînd viaţa arată mai groaznic decît orice film de groază. Cînd pericolul cel mai mare deja nu mai e nici tsunami şi nici cutremure, ci doar o simplă adiere a vîntului...
Un miracol este să găseşti un om drag atunci cînd deja nu mai speri.
Mister pentru mine rămîne cum de un popor întreg acţionează ca un organism într-aşa un haos. Toţi identic şi calm. Feţele lor în stare relaxată pare că zîmbesc, deşi probabil nu-i nici pe-aproape aşa.
E straniu că un stat care se arată interesat în a avea popor sănătos şi cult, nici măcar nu se trudeşte să dezvolte şi să investească în învăţămînt şi creşte ani de ani aceeaşi analfabeţi inapţi de viaţă.
Cred că orice se întîmplă în lume se întîmplă pentru o cauză.
Încă nu sunt absolut sigură, dar de regulă e aşa, totul se face spre bine parcă... doar că nu ştiu a cui ..
Dar inclusiv atunci cînd începe sau sfîrşeşte un război, asta cuiva trebuie.
Se zice că omul este un animal social, pe care emoţiile, sexul şi raţiunea îl deosebesc de regnul animal.
De ce atunci frecvent se arată a fi nişte nesimţiţi, iraţionali, periculoşi şi chiar groaznici.
Într-un final pare că totuşi omul e cel mai mare pericol al omului.
