Când canceru-ţi bate în poartă cu mâna-i osoasă şi lungă,tu îl primeşti ca pe-o soartăşi spui o ultimă rugă,dar nu către urbea sa oarbăca astfel să cauţi salvare;te pregăteşti fără grabăşi te prefaci că nu doarerana ascunsă în tine
de privirile noastre,toată ţesută cu  vinede o culoare albastră,care împiedică ritmulinimii mâinilor tale(ce dirijau chiar şi timpulca pe un cântec oricare (!)),vrând să le pună odatăpe pieptul tău fără suflare:viaţa rămâne-a fi artacare o face fiecare.