***încep cu o mică introducere din postul precedent:“Unica cale către universul meu era introducerea indirectă a Fericirei. Adică, îi veni prin capul ei imaginar să intre în alt om şi prin sărut să treacă de zidul Fricii.”
A pătruns în interiorul câtorva muritori care n-au fost în stare să dărâme zidul. Era prea puternic pentru ei. A încercat să-i vrăjească, să-i facă nebuni, sălbatici, rrrăi şi încăpăţinaţi pentru a izbuti să zdrrobească şi să distrrugă Frica. Însă aceasta fu mai puternică. Frica le zdrrobi lor inimile şi-i lăsă să zacă îndureraţi la pământ. Fericirea slăbi iar.. Fu nevoită să se retragă iar pe nouraş.
Avu nevoie de muult timp pentru a-şi da seama de ceva evident. Frica nu poate fi distrusă cu Violenţa.. La interacţiune cu aceasta, Frica creşte şi zidul devine mai puternic. Frica se dizolvă în soluţia de Gingăşie+Naivitate+Copilărie. Fericirea iar simţi un impuls de bucurie şi-şi redădu drumu jos, în Lumea Muritorilor. De asta dată nu veni la mine, ci plecase în căutarea muritorului perfect. În căutarea unui muritor care corespunde standardelorei: gingaş, naiv şi copilăros. Fu greu, însă-l găsi. Şi el avea un zid al Fricii, însă poate că era mai slab decât al meu sau Fericirea a făcut ceva casă reuşeacă să pătrundă (Ea nu-mi povesti despre acest moment, acum însă-i prea târziu să o întreb). A intrat în el. L-a vrăjit. Şi el a topit zidul Fricii. I-a dat drumul Fericirei în interiorul meu prin intermediul sărutului.
Fericirea nimeri într-o beznă totală. Ştia precis că drumul pe care l-a făcu, duce în suflet. Şi nu pricepea dacă era posibil ca sufletul unui copil să fie atât de sumbru. Decise să facă puţină lumină. Lumina-i curge prin vene, de aceea îşi deschise una pentru a mă lumina un pic. Odată cu Luminarea am simţit o zguduire. M-a speriat Fericirea. Instinctiv, am zmuls-o din mine şi am aruncat-o. Ea rămase uluită. Cum se poate aşa ceva? Ea să-mi facă bine şi eu să o alung? Fericirea se înFuriă. A reintrat în acel Muritor şi repătrunse în mine. De astă dată forţat. În suflet se prinse bine de ceva (nu văzu ce, pentru că era întuneric) şi ţipă la mine:“Îţi vreau binele! eşti unica ce am. Şi eşti muritoare. Ai viaţa limitată pentru ca să faci Prostii şi să fii neFericită. Dragă, scumpă fiinţă pământească, trăieşte-ţi Frumos viaţa! Te rog, nu mă distruge! Dă-mi voie să-ţi fac existenţa un Vis”…
Nu am ascultat-o. Era ceva nou şi înFricoşător pentru mine. Am alungat-o. Iar. Am zmuls-o din interiorul meu cu tot cu chestia de care se apucase. A fost nevoită să plece. Plecă. În mână avea un Dop. Era Dopul care ţinea sub presiune toate Grijile, Sentimentele, Amintirile, Emoţiile şi Lacrimile. Acestea au explodat. Au făcut o scurtă lumină în suflet. Ca un foc de artificiu: un foc frumos şi scurt după care apare o beznă de fum. Bezna mai este şi acum..
Dacă vedeţi cumva Fericirea mea, fugind prin nouraşi ziceţi-i să se întoarcă. Zidul era distrus pentru totdeauna. E liberă intrarea în Universul meu. Sau.. cum să o vedeţi dacă sunteţi şi voi Muritori, ca şi mine. Pentru noi e invizibilă… Fericire, mi-e dor… sau măcar, întoarce-mi Dopul. Nu pot fără el. Ce priveşte Muritorul care putu să-mi distrugă zidul Fricii, mă bucur că atunci când Fericirea era în interiorul meu, eram anume alături de tine…
Filed under: =__=
