Acest prolog este pentru tine. Da-da, pentru tine.
Ai apărut în viaţa mea într-o perioadă cînd eu mă simţeam foarte singur, aici în Iaşi. Aveam nevoie de cineva cui să vorbesc, de cineva care să mă asculte, de un prieten. M-am gîndit că te-ai descurca foarte bine cu acest rol. Din această perspectivă, dintotdeauna, am vrut eu să te cunosc.
Între timp, mi-am dat seama, că pentru a-ţi putea vorbi, ar trebui să îţi dezvălui foarte multe dintre intimităţile fiinţei mele. Căci eu am parte de binecuvîntarea (unii zic blestemul) să trăiesc cu necesitatea de a fi sincer, în primul rînd cu mine, dar şi cu ceilalţi. (Nu vreau să afirm însă, că reuşesc asta întotdeauna, şi acum îmi dau seama, că ar fi trebuit să îţi spun foarte clar, de la început, despre intenţiile mele.)
Şi deci, eram pus în faţa situaţiei, de a îţi povesti despre convingerile mele cele mai adînci, despre idealurile şi aspiraţiile mele. Ori această treabă te-ar fi zguduit serios. Şi sunt destul de sigur că zguduit e puţin spus. Dacă mie mi-a luat ani buni, să ajung la aceste concluzii, care iniţial mi se păreau total străine de felul meu de a fi, cum să mă aştept, tu să le (nici nu accepţi, dar măcar) înţelegi? Şi trebuie să recunosc, că nu mă simţeam în stare (şi nici acum nu mă simt), să găsesc vreo cale în care să mă fac cunoscut gradat.
Eu, aşa cum sunt în societate, sunt doar un individ care se străduie să fie la fel ca ceilalţi, nu de alta, dar trebuie să mă înţeleg cumva cu restul. Iarăşi, nu implic în niciun fel, că sunt de vreo rasă ariană, sau că prin mine curge nu ştiu ce sînge nobil, implic doar că, eu în adevăratul meu fel de a fi (cel puţin acela pe care il conştientizez eu că este, mai am pînă să îmi dau seama cine sunt cu adevărat) sunt diferit.
Nici nu ştii ce iţi doreşti, în dorinţa de a mă cunoaşte, şi în acest sens, nu se spune în zadar, să ai mare grijă ce îţi doreşti.
Acestea fiind spuse, vreau încă o dată, să îţi spun că ori de cîte ori ai nevoie, poţi găsi în mine un prieten.
Numai bine!
