“Cât de laş poţi fi când fericirea neaşteptată dă peste tine ca un camion în viteză apărut de după o cotitură şi tu, instinctiv, sari în lături ca să te salvezi”. (N.Dabija)

Vlada zice că Se zice că fericirea este trimisă pe pământ ca dar pentru muritori. Ca un anestezic pentru bolnav. Ca o bucată de carne pentru un flămând. Este trimisă pe pământ pentru a colora cât de cât viaţa scurtă a omului. Fericirea se naşte sus. Apare la interacţiunea luminii pure a Soarelui cu mireasma prospeţimii adusă de vânt de pe pământ. Este invizibilă. Este invizibilă doar pentru muritori. Este invizibilă pentru fiinţele care au cea mai mare nevoie de ea. Fericirea nu-i veşnică. Fericirea e solubilă în Frică. Fericirea dacă este învăluită de Frică, dispare! Fericirea e vie, are cuget, inimă, suflet, citeşte gândurile muritorilor şi iubeşte. Fericirea i se dăruieşte complet muritorului pe care-l iubeşte.
Fericirea m-a iubit.
Deodată după crearea ei, căzu sub formă de ploaie în Lumea Muritorilor în cautarea dragostei şi destinului. Nu i-a luat mult să mă vadă. În clipa în care mă zărise, a decis să mi se dăruiască complet. Să fiu eu oxigenul ei. Să fiu eu pâinea ei. Să fiu eu unica grijă. Şi ea să fie călăuza mea.
Mă alese din sute de oameni. Mă observase pentru că nu mă vedeam. Eram înconjurată de un zid înalt de frică. Zidul era invizibil pentru muritori. Fericirea se bucură că mă găsise. Văzu în ochii mei negri oglindirea luminii Soarelui. Simţi o căldură care dădu buzna în inima ei imaginară. Înţelese că acolo era locul ei, în ochii mei. Îşi făcu vânt şi se repezi în interiorul meu. Era nerăbdătoare, a vrut să năvălească şi să mă facă fericită. Vru să mă vadă fericită pentru că mă iubea. Eu însă, nu i-am permis s-o facă. Se izbi de zidul meu şi căzu. Slăbi din puteri, dar nu se dădu bătută. Încercă s-o facă din nou.. şi din nou.. şi din nou… nu-i ieşi.
A decis să mă urmărească. A făcut-o pentru ca să înţeleagă de ce mi-e frică. Ca să găsească antidot şi să risipească zidul. Mă privi ceva timp de pe un nouraş. Aflase repede răspunsul la întrebarea care o măcina. Înţelese că îmi era frică de Ea, de Fericire. Îmi era frică pentru că nu o cunoscusem cu adevărat niciodată. Unica cale către universul meu era introducerea indirectă a Fericirei. Adică, îi veni prin capul ei imaginar să intre în alt om şi prin sărut să treacă de zidul Fricii.


Filed under: =__=