Îmi vine uneori mai greu să fiu optimistă așa cum sunt de fapt. Vine parcă mai greu să cred că totul va fi... va fi cel puțin cumva dacă nu bine. Devin insuportabile piesele cele mai dragi, pentru că mă îneacă. Și se adună tot mai multe de care nici nu aș vrea să aud, nu încă să le știu eu sau oricine altul.
Nu vreau să știu cum e să ajungi într-o zi sinistrat din om matur, realizat și bine pus pe picioare. Cum e să rămîi într-o zi cu ceea ce ai pe tine, în jur să fie parcă un film horror și grija ta cea mai mare să nu fie averile pierdute, sau ce vei mînca, sau unde vei dormi, ci unde sunt și dacă au supraviețuit apropiații tăi.
7000 și 200000 să nu mai fie nici pe-aporape numere atractive. şi parcă în general cifrele să nu mai poarte doar sens numeric.
Cînd vieți, multe vieți nu valorează nimic în fața unor interese politice, în fața obsesiei de a trece peste capuri, a lua sub control petrolul puncte strategice, atunci te simți mic de tot în lume și înțelegi cît de naiv este să crezi în acțiuni de caritate, cauze nobile, iniţiative, voluntariat ... pentru că ei, toată masa ceea distructivă, se şterg la cenzurat cu valori şi principii  şi cu tot ce faci tu.
Nu vreau să ştiu senzaţia de greaţă de după filmul Zeitgeist ,senzaţia de apartenenţă nu la ceva mare, valoros şi unic, dar la marea Minciună. De parcă suntem un muşuroi de furnici, care aleargă să-şi facă cumva viaţa mai frumoasă, care cred că ce fac e corect, cred în ceva uman şi nobil cred că doar asta există, însă e suficient să deschizi ochii ca să vezi... cum stau lucrurile de fapt. Că te poate călca oricine şi oricînd, poate sciupa peste casa ta, iar dacă vrea o poate şterge de pe faţa pămîntului şi peste vreo 50 de ani nu va exista nici urmă de tine.
Nu vreau să ştiu sentiment de dezamăgire atunci cînd valorile se colorează-n cu totu alte culori, cînd mănăstirea devine locul unde se dreg chestii nici pe-aproape creştine.
Nu-mi imaginez cum e să crezi că eşti protejat, cînd anume cei care cică-ţi asigură protecţie susnt unul din cele mai mari pericole.
Cum să mai speri cînd nici formulele matematice şi nici legile fizicii nu mai par a fi adevărate?

Altă mare minciună, pe care nu vreau s-o ştiu este că-n viaţa asta trebuie să le încerci pe toate.. scuză inventată de cei care nu pot zice NU viciilor, tentaţiilor sau nu pot scăpa de sentimentul de vină. Atunci se ia pastila "eu trebuie să le încerc pe toate" hai dacă trebuie! şi azi continui să te droghezi, vei lăsa fumatu şi băutu de mîine, vei spune că iubeşti cîndva..
dar să crezi în cîndva acesta a devenit un marte lux oameni dragi!

şi încă, nu vreau să cred că a devenit un mare lux să crezi...