*Republicăm varianta de lucru a acestui volum, motivul fiind tirajul restrâns al ediţiei...

1. Preliminarii la un volum despre satul de baştină

Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Lucian Blaga, SUFLETUL SATULUI, volumul „În marea trecere” (1924)

Pentru a avea maxima certitudine că eşti legat sufleteşte de trecutul, prezentul şi viitorul unei localităţi anumite nu este suficient să te fi născut acolo. Pe lângă relaţia cu baştina sufletească, firească, există o multitudine de date memorabile şi fapte deosebite înregistrate documentar, transmise din generaţie în generaţie sau rămase în anonimat. Ele merită să fie cunoscute, revelate şi, în mod obligatoriu, retrăite. Se impune, aşadar, să efectuăm o incursiune imaginară în istoricul respectivei localităţi, adică să-i cunoaştem cât de mult posibil trecutul îndepărtat. Urmând o asemenea traiectorie vizionară revelatoare, va trebui să facem abstracţie de orice ideologii efemere şi politici neavenite unui atare soi de relaţie sincretică. Unica noastră constantă viabilă va fi, cu siguranţă, ideea de perpetuare a spiritului autohton, izvorât din subteranele vieţii neamului românesc, opus oricărei constrângeri economice, culturale sau ideologice, indiferent dacă acestea s-au numit în timp a fi de tip tătaro-mongol, turcesc, ţarist sau, mai recent, comunist-bolşevic.
Mileştii de sub Dealul Înalt, Mileştii de la Codru, Mileştii Mari etc., sau, mai nou, Mileşti, – iată şirul de denumiri date localităţii noastre pe parcursul unui interesant şi particular parcurs istoric. Mileşteni îşi zic (şi au tot dreptul să îşi zică (!)) atât acei care au rămas la baştină, cât şi cei care, din varii motive existenţiale, se află la zeci şi sute de kilometri depărtare, fie că îşi au domiciliul la Chişinău, Moscova, Madrid sau Los Angeles. Aşa se face că oamenii locului comportă ceva specific în felul lor de a fi, ceva imuabil, rămas din moşi-strămoşi, care nu se aruncă în ochi ca să poată fi reţinut, tocmai de aceea se cere observat şi studiat cu atenţie sporită. Răzeşi din tată în fiu – ostaşi de nădejde ai ţării pe vremea voievodului Ştefan cel Mare sau codreni cum li se mai zice şi azi – mileştenii sunt cunoscuţi a fi drept oameni primitori şi binevoitori din fire, harnici şi nu neapărat leneşi, aşa cum îi caracteriza pe moldoveni Dimitrie Cantemir în lucrarea „Descrierea Moldovei”. Un soi de „spiritus locus” („spirit al locului” din limba latină) planează de secole peste aceste meleaguri...
Ca să poţi afirma că eşti mileştean get-beget, nu este suficient să îi ştii pe nume şi prenume pe consătenii tăi sau să îi recunoşti după chip atunci când îi întâlneşti la baştină sau, printr-o întâmplare, pe alte meridiane ale globului pământesc. De asemenea, revenind la aceeaşi linie de subiect, va fi insuficient să ştii amplasarea exactă a fiecărei gospodării aflate în raza comunei sau să poţi parcurge din memorie toate drumurile, mai vechi sau mai noi, din mahalale de la Visoca şi Dealul Crucii, Cieri şi Hotar sau Ruptură şi Satul Nou de sub Recea/La Cazimiri. Pentru conştientizarea apartenenţei plenare la o asemenea comunitate distinctă de oameni va trebui să mergi mai departe, spre Asfinţit, acolo unde au trăit străbunicii secole la rând, trecând Valea Vlamnicului (Vladnicului) şi urcând Dealul Ulitei până în Căţănău (unde, afirmă arheologii, au rămas intacte două movile funerare de pe vremea invaziilor hunilor: n.n.), iar mai apoi, coborând drumul spre împrejurimile iazului Custura (Cusutura), supranumite simbolic Vatra satului, să ajungi cu puţin efort la Mândra, Prisaca, Stulhuci sau Milic.
Registrul toponimic utilizat mai sus include elemente topografice si social-istorice autentice (antroponime, florinime, zoonime, hidronime etc.), cuprinzând un perimetru vast al spaţio-temporalităţii. Să mai precizăm că, pe malurile iazului Cusutura, în urma unor săpături arheologice făcute pe la mijlocul sec. XX, s-au descoperit probe sigure prin care savanţii au demonstrat ştiinţific existenţa unei localităţi a cărei origine datează cu primii ani ai perioadei cuceririi Daciei de către legiunile Imperiului Roman. S-a mai demonstrat ştiinţific că băştinaşii au suportat diverse atacuri din exterior, culminând cu invazia hunilor în anul 376 e.n., atunci când localitatea a fost distrusă şi arsă din temelii...
Înşiruirea exhaustivă de date ştiinţifico-istorice, toponime proprii zonei vizate sau alte informaţii utile vin să redea în parte punctele de referinţă ce interesează, desenând sub aspect socio-geografic şi economic, harta întregului teritoriu vizat, inclusiv partea de pământ numită şi azi „vatra satului”. Acest capitol sensibil al trecutului satului este punctat de către Zina Şofransky (Chitoroagă), doctor habilitat în istorie, originară din Mileşti, care nota într-un articol scris cu ocazia împlinirii a 560 de ani de la prima atestare documentară a satului: „În ceea ce priveşte menţiunile documentare, vom remarca-o pe prima, datată cu anul 1439, ce vorbeşte de prisaca Visoca de pe Botna, lângă Redenii Vechi, pe care Ştefan al II-lea o dăruieşte mănăstirii Poiana (sau, probabil, Pobrata)” (vezi anuarul „Pyretus”, 2001).
Religia, ca element constitutiv al civilizaţiei moderne, a făcut permanent parte din constituţia moral-filozofică a românilor-basarabeni. Religia creştin-ortodoxă a constituit una din temeliile naţiunii noastre, fiind şi un scut de nădejde în faţa duşmanilor. Biserica şi reprezentanţii ei au dus cuvântul lui Dumnezeu în popor şi a păstrat imuabil patrimoniul naţional, salvându-l în dese cazuri de la pierzanie. Astfel şi actuala biserică din localitate a rămas funcţionabilă începând de la data construirii (1862) până în prezent, ctitor fiindu-i boierul Constantin Cazimir.
Fundamentale par a fi descrierile cu tentă memorialistică şi documentară datate cu perioada medievală, de unde aflăm că oamenii satului – ostaşi pe timp de război şi agricultori pe timp de pace – s-au strămutat cu traiul spre răsărit, sub protecţia pădurii, una din cauzele strămutărilor fiind desele năvăliri ale hoardelor străine. Probabil că procesul de stabilire a hotarelor Mileştiului modern a durat o perioadă lungă de timp şi a luat sfârşit odată cu izgonirea turcilor din Moldova şi trecerea teritoriului dintre Prut şi Nistru sub jurisdicţia Rusiei, proces antinaţional început în anul 1812. Populaţia din Basarabia, cum aveau să numească autorităţile ruse noul teritoriu, ocupat după războiul ruso-turc (1806-1812), a avut ulterior să suporte un alt jug, mult mai greu decât cel îndurat până atunci...
Secolul XX a rămas marcat în istoria omenirii de contradicţii acute între diverse sisteme sociale antagoniste. Două războaie mondiale şi milioanele de victime căzute din cauza represaliilor leniniste şi a deportărilor staliniste, la care s-a adăugat şi foametea din primii ani postbelici (1946-1949), toate aceste urgii, luate la un loc, au cutremurat societatea, consecinţele resimţindu-le mai puternic populaţia de la ţară. Satele basarabene au fost afectate în mod fatal de nedreptăţile vremurilor, unii dintre mileşteni ajungând nefericit în lista neagră a damnaţilor, adică a deportaţilor, a celor „ridicaţi” şi duşi în Siberia...
În perioada anilor 1960-1990 s-a făcut simţit un oarecare salt în ce priveşte nivelul de trai al maselor de jos, producându-se astfel o bruscă revigorare a activităţii autorităţilor de stat în domeniul politicii social-educative. În paralel, însă, cu aceste schimbări de fond, s-a reactivat instantaneu morbul ideologiei comuniste şi acest fapt reprobabil a afectat în special generaţia tânără. Şcoala, grădiniţa de copii şi casa de cultură se transformă treptat în centre educaţionale cu statut distinct în mediul rural, ideologicul intrând în viaţa cotidiană fără a fi asimilat într-un mod deschis de către săteni. Astfel şi domeniul sportului capătă o dezvoltare de masă, fotbalul devenind în scurt timp una dintre cele mai practicate discipline sportive, mileştenii, în particular, alegându-se cu o echipă valoroasă pe plan intern, denumită în chip emblematic „Codru” şi completată aproape în întregime cu jucători crescuţi în propria pepinieră.
Anii imediat următori, aşa-zisului „dezgheţ gorbaciovist”, perioada imediat următoare de intempestivă indepentizare a noului stat moldovenesc, care a condus inclusiv la liberalizarea economiei, constituie un capitol aparte în contextul prezentei lucrări, impactul produs asupra vieţii social-economice a populaţiei băştinaşe făcându-se resimţit până în zilele noastre.
Puţine la număr, dar cu atât mai valoroase, sunt articolele de ziar sau paginile cu tentă literară-publicistă, în care se face trimitere la istoria localităţii, la viaţa cotidiană a locuitorilor din comuna Mileşti. Revenind asupra lor şi studiindu-le în esenţă, se impune o atentă privire revalorificatoare. Interesează absolut toate articolele sau fragmentele istorico-literare cu tematica menţionată, prin care, însă, nu s-a plătit tribut timpului. Ele sunt semnate fie de mileşteni get-beget (ex. Feodosie Vidraşcu), fie de autori din afară. Cu alte cuvinte, orice referinţă aleatorie la subiectul tratat, fie cu substrat arheologic, etnofolcloric, publicistic sau literar, interesează şi intră în mod automat în cumulul de materiale necesare pentru a reconstrui sau reconstitui istoria veridică a localităţii.
Conţinutul preponderent istorico-documentar al lucrării necesită în mod firesc şi o doză de încărcătură ideatico-romantizată. Se tinde astfel spre un stil de scriitură relaxantă, asta pentru a nu obosi eventualul lector cu multitudinea de informaţii. Ideea principală constă în conturarea în detalii semnificativ-sensibile a panoramei istorico-sociale a satului Mileşti, pendulând între polii genului de scriitură documentar-ştiinţifică şi istoriografică, dublat de elemente literar-publicistice.
Fără îndoială, monografia nu reprezintă doar o viziune personală a autorilor asupra subiectului tratat, ci se vrea un produs sintetic al realizărilor istorico-culturale contemporane, orientate pe direcţia revalorificării ideii poetico-filosofice gen „veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga). Iată de ce, întru profilarea unei imagini istorico-documentare veridice, orice informaţie va fi utilă sau oricare conlucrare eficientă, contribuindu-se exclusiv la completarea treptată a bazei de date a volumului respectiv şi, în mod corelativ, la resuscitarea interesului faţă de tematica abordată.
Pornind să scriem sau, mai exact, să „rescriem” istoria veche/medievală a Mileştiului, ca apoi să continuăm ideea respectivă cu perioada lui modern/contemporană, apare obligaţia firească să luăm drept punct de reper multiple date şi fapte înregistrate documentar, unele care pot să se contrapună ca mesaj factologic, iar altele, dimpotrivă, să se completeze reciproc. S-a încercat, aşa cum s-a menţionat şi mai sus, o relatare amplă vizavi de faptul istoric divers, una cât se poate de obiectivă şi nepărtinitoare. Considerăm că doar în asemenea caz pot fi respectate principiile adevărului istoric, de care se impune indispensabil să ne ghidăm, revalorificând, la adăpostul său, ceea ce cunoaştem deja sau, mai mult, recuperând mai multe date documentare preluate din diverse arhive de stat sau preluând informaţii veridice rămase în negura vremurilor.
Se impune să precizăm faptul că există deja o scurtă referinţă criptică la istoria satului Mileşti, în mare parte de natură religioasă, semnată de preotul Irimia Mihai(lov) (Eparhialnâie kişinevschie vedomosti nr.4, Chişinău, 1877).
Evenimentul istorico-publicistic, produs cu peste 130 de ani în urmă şi căpătând în timp valoare de document istoric, cuprinde în mod retroactiv câteva relatări sumare asupra modului de viaţă a enoriaşilor locali de după anul 1812, mai exact până la data publicării articolului vizat, motiv pentru care găsim oportună desfăşurarea şi aprofundarea subiectului tratat, reactualizându-se în mod indirect ideea utilităţii teoretico-practice a unor astfel de scrieri de interes comun.

Andrei Langa



2. Originile şi misterele locurilor.
Un peregrinaj semiimaginar în spaţio-temporalitate

Draga i-a fugit cu altul. / S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată, / Însă n-a găsit-o, nu.
El a smuls pădurea toată / Şi s-o are începu.
Şi-a arat pădurea toată... / Însă n-a găsit-o, nu.
Semănă pădurea toată, / Din grâu azime-a gătit
Şi-o corabie-şi cioplise / Din stejarul prăvălit.
Şi-o corabie-şi cioplise / Şi-n amurgul greu, de stânci,
A plecat pe mări, s-o uite, / Clătinat de ape-adânci.
A plecat pe mări, s-o uite, / Dar sub luna, dar sub stea,
Răsărea la loc pădurea, / Iar corabia-nfrunzea.
Grigore Vieru, PĂDURE, VERDE PĂDURE..., volumul „Numele tău” (1968)
Istoria unei localităţi moderne este o chestiune complexă şi pe alocuri abstractă, dar cu atât mai palpabilă devine atunci când se raportează la destinul câtorva persoane sau a unei comunităţi distincte de oameni, care au decis în timp să-şi trăiască viaţa în comun într-un punct geografic bine determinat pe harta lumii, fără însă a-şi pierde fiecare din elementul propriu, individualizator, completându-şi şi, în acelaşi moment, diversificându-şi în mod reciproc existenţa. Până să ajungem la faza revelării trecutului unei aşezări omeneşti particulare, va trebui să percepem în sine începuturile civilizaţiei moderne şi să descoperim, în parte, rădăcinile vechi ale umanităţii. În acest scop se impune să coborâm în timp şi spaţiu, utilizând motorul viu al imaginaţiei şi trecând peste conţinutul criptic al diverselor documente istorice sau descoperind vestigii revelatoare care certifică faptele autentice de viaţă ale strămoşilor. Respectând pas cu pas parcursul retroactiv al gândirii, ce constituie o condiţie sine qua non a unui peregrinaj imaginar, vom ajunge în mod sigur la primii homo sapiens, adică cu circa 200 de mii de ani în urmă, în perioada preistorică, atunci când au trăit misterioşii oameni primitivi de la care ne tragem cu toţii rădăcinile şi care au populat iniţial continentul african. În limitele a 40-50 de mii de ani în urmă, aceştia au colonizat continentul european, iar în lupta pentru supravieţuire au lichidat fără milă triburile aborigene de neanderthali. Anume cu ei începe istoria Europei, ajunsă în prezent să capete treptat o configurare geopolitică şi economică distinctă, manifestându-se deschis, la nivel înalt, o tendinţă majoră de includere eşalonată a noi state europene în UE.
Apariţia şi dezvoltarea ulterioară, a unui sat anume, nu poate fi, desigur, comparată cu evoluţia întregii istorii a omenirii. În cel mai bun caz, se va reuşi o paralelă cu alte localităţi din jur. Trecutul unei aşezări omeneşti, asemenea unui atom, este parte componentă dintr-un tot întreg, iar argumentul ca atare ar trebui să ne anime ca să îl cunoaştem în profunzime şi, de ce nu, să îi descoperim momentele revelatoare. Să nu uităm că „strămoşul” oraşului contemporan a fost şi rămâne a fi satul. În orice urbe de pe glob veţi găsi neapărat urmele rusticităţii, deşi s-ar putea să nu le mai recunoaşteţi amprentele din cauza numărului imens de zgârie-nori. Chişinăul de azi, ca să dăm un exemplu, comportă încă bine păstrate pe alocuri însemnele arhitecturale caracteristice unei localităţi săteşti, aşa cum era câteva secole, când se mai numea Chişla-Nouă („izvorul nou”) sau poate că şi altfel.
Mileştii de Sub Codru, Mileştii de Sub Dealul Înalt sau Mileştii Mari, cum era denumită localitatea până spre sfârşitul perioadei interbelice şi puţin timp după asta şi cum ne-ar place să-i zicem şi în continuare, pentru a face o distincţie toponimică clară între localităţile cu denumiri similare de pe întreg spaţiul românesc, are istoria sa aparte, una interesantă şi demnă de cunoscut, pe care şi-a punctat-o în timp prin aportul unor persoane concrete, cunoscute, mai puţin cunoscute sau rămase în anonimat, relaţionate direct sau indirect cu satul şi care sunt în adevăr bunicii, străbunii mileştenilor de azi. De fapt, din punct de vedere istorico-documentar, sunt cunoscute mai multe sate cu antroponimicul Mileşti, apărute anterior sau în diferiţi ani ai statalităţii Moldovei de după declararea acesteia în anul 1359.
Un sat aparţinând iniţial judelui Milea Uliul (om de stat foarte cunoscut şi influent în acele vremuri, de la prenumele căruia avem toate motivele să credem că s-a format antroponimicul Mileşti), atestat documentar în partea stângă a Prutului, a purtat denumirea medievală Mileştiul de pe Soholui, adică sat aflat pe râul Sohurlui, ţinutul Covurlui, actualul judeţ Galaţi, amintit documentar la 14 martie 1502, iar altele două se află în ţinutul Iaşi şi Bacău. Un alt sat geamăn celor din lista de mai sus era situat în judeţul Vaslui, dar a dispărut de pe hartă şi s-a contopit în timp cu localitatea Fereşti, acolo unde afirmă biografii că ar fi baştina cărturarului Nicolae Milescu Spătarul. Pe harta României moderne există şi alte sate cu antroponimicul Mileşti, în judeţele Vâlcea, Dolj şi Bacău.
Se impune să precizăm că în prezent, pe lângă Mileştii Mari şi a sa „vatră a satului” există alte două sate gemene pe teritoriul R. Moldova. Unul dintre acestea, Mileştii Mici (Ialoveni), dispune de un Combinat al Vinurilor de Calitate, a fost declarat prin lege „Obiectiv de patrimoniu naţional” şi a devenit recunoscut oficial ca având "Cea mai mare colecţie de vinuri din lume", fapt care i-a permis să fie inclus în Cartea Guinness (Guiness book). În vecinătate se află Mileştii Noi, o localitate cu populaţie puţină, înfiinţată prin anii 1900-1905 şi făcând parte din comuna Rezeni (Ialoveni).
Caracteristic pentru toate satele basarabene cu antroponimicul Mileşti este situarea geografică într-un perimetru restrâns al vechiului stat moldovenesc din vecinătatea râului Prut. Însă, aşa cum am amintit mai sus, aproape în toate cazurile de certificare documentară a localităţilor respective aflăm amintită sau măcar sugerată omniprezenţa unui oarecare Milea. Referindu-ne în parte la prenumele Milea şi la antroponimicul Mileşti, se cere să facem precizarea că prenumele său este o prescurtare a onomasticului creştin „Emilian” (vezi Dicţionarul Onomastic Român) întregit cu sufixul „eşti”. Îngemănarea toponimică a satelor Mileşti, înfiinţate sau reînfiinţate pe teritoriul Moldovei medievale sau în tot restul Ţării, certifică, pe lângă atâtea şi atâtea date documentare, istoria comună a neamului românesc, una adevărată şi valoroasă.
Dintre satele cu denumiri similare, pe care le ştim dispersate pe teritoriul celor două state româneşti, istoria localităţii Mileştii Mari, la care ne referim în lucrarea de faţă, pare a fi una dintre cele mai vechi, cunoscute la moment, şi rămâne a fi confirmată documentar cu Anul Domnului 1439. Mai mult decât atât. Şirul datelor şi a documentelor istorice care recompun în parte trecutul localităţii noastre îşi ia început, fără dubii, cu mult înainte de declararea statalităţii Moldovei din perioada medievală. Legendele repovestite şi astăzi despre originile şi existenţa Mileştiului medieval îşi găsesc confirmarea prin denumirile cu rezonanţe arhaice ale locurilor din jurul iazului Cusutura, unde, la o atentă privire revalorificatoare, poţi descoperi cu siguranţă persistenţa însemnelor rusticităţii, rămase, aşa cum se afirmă, încă din perioada dominaţiei romanice.
Pe malul iazului Cusutura, mai exact în partea sa sud-vestică, numită de către localnici „La iezătură”, sub poalele pădurii de salcâmi Căţănău, se află un teritoriu destul de vast supranumit şi azi „Vatra satului”. Deşi toată suprafaţa teritoriului respectiv a fost transformată în timp în pământuri arabile, iar pe o parte importantă s-au sădit copaci de salcâm în perioada sovietică ori, mai recent, s-a acoperit în mod artificial cu bazinele de apă dulce Vâlcu şi Cârneşti, ce servesc în principal pentru irigarea suprafeţelor agricole din împrejurimi şi, în particular, pentru pescuit, nimeni nu va pune sub semnul întrebării existenţa vechii aşezări umane (lucru demonstrat şi de ultimele săpături arheologice realizate la mijlocul secolului trecut: n.n.). Bazinul artificial de apă dulce de la Cârneşti (Nisporeni), se situează între ambele localităţi şi ocupă în mare parte pământurile localnicilor, exact acolo unde îşi aveau zidite cocioabele de lut strămoşii noştri, membri, ai acelei aşezări arhaice despre care aminteam mai înainte.
Localitatea, atestată ştiinţific şi de către arheologi pe teritoriul de sub partea sudică a Dealului Căţănău, a existat un timp îndelungat, începând încă din perioada de declin a Imperiului Roman, când se afirmă că ar fi fost arsă din temelii de hoardele nomade ale hunilor. Reiese, deci, că presiunile armate din exterior se produceau şi până la primele năvăliri ale turcilor, tătarilor din Crimeea sau ale altor neamuri hapsâne de prin împrejurimi (unguri, polonezi etc.). Vechea localitate se afla chiar în drumul nenumăraţilor nelegiuiţi, care ucideau şi furau fără încetare din avuţiile populaţiei băştinaşe, adică ale străbunilor mileştenilor, în cazul nostru. Desigur că localnicii se opuneau incursiunilor barbare, răzeşii fiind recunoscuţi ca ostaşi curajoşi în lupte. Pământurile de sub poalele Căţănăului poartă şi azi vestigiile trecutului, pe aici mai pot fi găsite fărâme de argilă arsă ot fragmente de ceramică, adică ceea ce a mai rămas din casele şi uneltele lor.
Se presupune că, sub Dealul Căţănău, cam pe la jumătatea lui vestică, ar fi existat o biserică din lemn, respectivul loc fiind parcă însemnat printr-o culoare mai deschisă pe fundalul imaginii panoramice, care reprezintă în anotimpul de vară pădurea înverzită de salcâmi. Prin apropiere susură apele unui izvor răcoros, pe alături şerpuieşte o cărăruşă ce duce în sus, peste creasta dealului. Acolo, pe vârful dealului cu pricina, stau şi azi două valuri artificiale de pământ. Pot fi observate cu ochiul liber chiar şi de la mare distanţă. Arheologii au confirmat faptul că aceste ridicături constituie împreună suprafaţa a două movile funerare rămase de pe urma invaziilor nomazilor, aşa cum groaznicii cotropitori aveau obiceiul să-şi îngroape conaţionalii căzuţi pe câmpurile de luptă în gropi comune, zidindu-le din lut şi ţărână renumitele „gorgane”. Cele două „curgane”, sinonimic exprimându-ne, au un diametru de 25-30 de metri şi sunt poziţionate la o distanţă de 15 metri una de alta, profilul lor fiind uşor vizibil de la o minimă depărtare. Mai mult, arheologii au constatat cu exactitate că zisa aşezare omenească a suportat multiple atacuri ale invadatorilor huni, culminând cu devastarea şi incendierea acesteia în anul 376 e.n. Merită să subliniem amănuntul că pământurile de aici sunt foarte roditoare, conţinând cernoziom pur şi acoperind un spaţiu vast ce se întinde până la hotarul sud-vestic al Mileştiului actual. Aşezarea propriu-zisă, care a existat încă în epoca timpurie a fierului, era apărată de o cetăţuie de lemn, construită pe un deal din apropiere (ar putea fi vorba anume de Dealul Căţănăului: n.n.), împotriva năvălirilor inopinate ale cotropitorilor din exterior, oamenii locului dispunând de toate atributele necesare unei activităţi social-economice normale: resurse de apă dulce, pământuri roditoare, păduri seculare etc.
În partea estică a vechii aşezări a mileştenilor se extind, până sub hotarele cu satul Cetireni (Ungheni), pământurile extrem de roditoare din Mândra. Legenda spune că denumirea s-ar trage de la o tânără fată care îşi aştepta ursitul prin împrejurimi, unde cresc în prezent şi dau roadă bogată vii şi livezi de pruni. Anume pe cel mai înalt punct al Mândrei, într-o zonă exact stabilită de la hotarul dintre ambele sate, la sfârşitul anilor ’30 ai sec. XX a fost descoperită, ascunsă adânc în pământ, o veche icoană reprezentând chipul Maicii Domnului, iar, puţin mai târziu, s-a construit o mănăstire de lemn, unde au slujit câţiva călugări creştini. Din păcate, mănăstirea nu a rezistat prea mult intemperiilor vremii şi a fost distrusă din temelie în primii ani ai perioadei sovietice. Se mai impune să facem o precizare: fâşia de pădure care actualmente indică hotarul de sud şi sud-est al satului, acolo unde se termină de fapt pământurile din Mândra, nu mai e alcătuită aşa ca odinioară din copaci înalţi, acoperită fiind doar de nişte arbuşti ce înverzesc şi cresc abundent în fiecare primăvară, dau un fel de roadă-neroadă şi parcă nu mai vor să crească în înălţime.
Imediat după Mândra, în partea nordică a teritoriului la care ne referim, se întind păşunile sărace în vegetaţie din Stulhuchi (Stulguci). Denumirea în cauză nu ne dă prea multe repere valabile în a-i descifra subînţelesul. Bănuim totuşi că interesanta denumire o fi având o provenienţă lingvistică turcică. Se ştie doar că osmanlâii au atacat sau au ţinut sub stăpânire teritoriul vechiului stat moldovenesc pe parcursul a circa cinci secole. Anume jugul turcesc, reprezentat în ţară de clica fanariotă, la care se mai adaugă năvălirile necontenite ale oştilor turceşti pe parcursul sec. XVI-XIX, au constituit, în cazul nostru, principala cauză a părăsirii treptate de către săteni a localităţii de pe malurile Cusuturii, pentru a se retrage spre vest, sub protecţia pădurii, acolo unde s-a ridicat în timp Mileştiul modern.
Vom mai reveni la scrierea/rescrierea acestei file de istorie, continuând la moment să punctăm, pas cu pas, un drum real/imaginar făcut prin aşa-numita „moşie a satului”.
Spre nord de câmpurile virane din Stulhuci urmează pământurile roditoare ale „bătrânului” Milic, zis şi „cel răzeşesc”. Fără ca să uităm de locurile supranumite Şipot, trecem apropiindu-ne de hotarul cu satul megieş Săbieni (Ungheni). Rădăcina prenumelui prescurtat Milea, pe care o vom fixa în cazul antroponimului Milic, se repetă şi atunci când vine vorba de Melecai, o nouă/veche suprafaţă importantă de pământ strămoşesc. Pornind din direcţia satului spre nord-est, cea mai îndepărtată porţiune de pământ este considerată Prisaca. Acest teren se învecinează cu satul Săbieni şi îl putem cataloga cu destulă motivaţie ca fiind unul dintre punctele extreme ale călătoriei noastre prin împrejurimi.
Pornind dinspre hotarul Mileştiului cu Săbienii, înaintând spre nord-vest, vom ajunge cu siguranţă la şoseaua ce duce spre Pârliţi, la hotarul cu Redenii Vechi (Ungheni), acolo unde stă înscris pe piatra unui obelisc de circa 14 metri înălţime numele lui Gr.Potiomkin de Taurida (1739-1791), controversatul general-feldmareşal al armatei ruse, amantul discret/declarat al Ecaterinei II, a cărui conaţionali de origine germană l-au supranumit – „cneaz întunecat”.
În lucrarea lui Gh. Bezviconi "Călători ruşi în Moldova şi Muntenia'', publicată la Bucureşti în anul 1947, citim următoarele: "La 30 verste de Iaşi se ridica un monument clădit din piatră necioplită, ridicat de Ecaterina cea Mare prinţului Potiomkin. Acest răsfăţat al soarelui, care a ştiut să trăiască în lux şi mulţumire, a ştiut să-i aleagă şi locul unde să moară. Locul unde a murit el şi unde acum se înalţă un stâlp e lângă un drum înconjurat de păduri şi dealuri, alcătuind o privelişte minunată ce încântă ochii. Pe acest monument e scris în rusăşti: "Pe locul acesta a încetat din viaţă cneazul Grigore Alexandrovici Potiomkin al Tauridei. Octombrie 5, 1791…”. Nu se ştie dacă acest personaj istoric a fost asasinat sau poate că a murit din cauza febrei (aşa cum se presupune: n.n.), dar decesul a survenit brusc, „prinţul negru” reuşind înainte de moarte să ceară secundanţilor ca să fie coborât din caleaşca sa aurită pentru a muri în câmp deschis. Alături de obelisc există şi o piatră funerară, pe care pot fi citite cuvintele traduse parţial mai sus în limba română, scrise aici în grafie chirilică. Prin împrejurimi circulă zvonul că pe locul unde a murit Gr. Potemkin ar fi fost o stână, iar viscerele i-au fost îngropate anume aici, burta fiindu-i umplută cu briliante şi dus mai departe, în Rusia. Adevărul e că, după sindrofiile pe care le-a făcut la Iaşi, general-feldmareşalul s-a pornit spre Sankt-Petersburg, rechemat la curte de către ţariţă, lăsând însă testament ca, în caz de deces, să-i fie înmormântate măruntaiele la Mănăstirea Golia, atât de mult i-a plăcut Moldova, în special oraşul Iaşi. Se zice că s-a şi făcut aşa după cum s-a lăsat poruncă, doar că cele trei vase de argint, în care se presupune că i-au fost depuse măruntaiele, nu au mai fost descoperite până în prezent...
Coborând pe şoseaua dinspre Rădenii Vechi spre Mileşti, pot fi observate peisajele pitoreşti din Deal la Redi şi, puţin mai departe, cele De După Redi, pământuri ce se învecinează cu pădurile de codri din rezervaţia forestieră „Cazimir” (500 ha). Până la intrarea în sat, în apropierea locului supranumit Capul Dealului, rămânând pe o parte şi cealaltă a şoselei, se aruncă în ochi un câmp viran. Aici era, până nu demult, un complex zootehnic şi, respectiv, un depozit de stocare a producţiei agricole, cunoscut de oamenii din partea locului şi sub abrevierea „TOK”, ambele aparţinând fostului sovhoz-fabrică „Mileşti”, gospodărie agricolă din perioada administraţiei sovietice care a funcţionat între anii ’60-’90 ai sec. XX. În prezent nu a mai rămas piatră pe piatră din impunătoarea construcţie zootehnică şi din acel bizar „TOK”. Mai trist, din frumoasa şi roditoarea livadă aflată în apropiere, marginile căreia se pierdeau în zare până aproape de podgoriile din Fundac, năpăstuite şi acestea de politică distructivă a legiuitorilor lipsiţi de spirit gospodăresc, a rămas doar o umbră. Renumita „Tabăra” din vecinătate, construcţie vastă, destinată pentru munca şi odihna elevilor, a rămas de mult timp pustie. Fără de gazdele fidele, cele câteva căsuţe fragile după forma lor de proiectare stând să se ruineze. Avem destule motive să afirmăm că acestea erau pământurile rezeşilor din misteriosul sat Vârtopeni, care s-a contopit la un moment dat cu Mileştii bătrânului Milea, locul de Hotar (însemnat din moşi-strămoşi cu o piatră vopsită în roşu) dintre aceste localităţi rămânând şi azi să perpetueze amintirea acelor vremi...
Trecând de Hotar şi ieşind din sat pe drumul ce duce spre Redenii-Vechi, există o zonă cu denumirea La Hârtop sau La Hârtoape, adică se pomeneşte de acel sat Vârtopeni/Hârtopeni de cândva, care s-a contopit cu Mileştiul modern, astfel avem toate motivele să credem în veridicitatea mărturiilor deţinute.
Codrii însă par să nu fie atinşi de intemperiile vremurilor mai vechi şi a celor mai noi. Or, copacii nu se pot implica sub nici o formă în drama dintre ideologiile efemere sau în lupta acută a diverselor partide politice, reprezentanţii cărora tind cu tot dinadinsul să ajungă la putere. Ea, pădurea, cu toţi copacii luaţi la un loc, rămâne constantă în modul tacit de existenţă perpetuă şi liberă, în felul de a-şi alege soarta fără ca să se impună cumva în cursul evenimentelor, existând în mod absolut panteist, adică în armonie perfectă cu propriul destin vegetal. Astfel parcă ne-ar mai da o lecţie de demnitate şi, cu siguranţă, ar fi gata să ne salveze din nou neamul din calea răului şi a vicleniei unor semeni bizari, aşa cum a făcut-o şi cu secole în urmă, în cazul străbunilor care locuiau lângă iazul Cusutura. Să nu să se creadă însă că enunţul de mai sus include cuvinte aruncate în vânt sau nişte scrieri desuete, adică fără de noimă, de rând cu atâtea şi atâtea alte texte fade în conţinut, politizate în mod voalat, trâmbiţate pe gustul multor contemporani. Nici urmă de fals în enunţul pe care îl facem. Totul e pură trăire a momentului sau, altfel spus, reacţie sinceră la realitatea imediată.
Pornind dinspre Veveriţa, povârniş situat la nord-vestul satului, trecând prin Deal la Mori spre Păuca şi Valea Bâcului, loc aflat la hotarul cu satul Temeleuţi (Călăraşi), poposim la unul din izvoarele Bâcului, râu navigabil pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Prin împrejurimi pot fi găsite sau descoperite bogăţii ale naturii înconjurătoare puţin explorate în prezent de către localnici. Or, spune o legendă transmisă din gură în gură, care a devenit demult o poveste credibilă şi veridică în conţinut, pe aceste tărâmuri se ascundeau din calea turcilor şi tătarilor din Crimeea, precum şi de teama altor cotropitori, sătenii din şapte localităţi din împrejurimi, inclusiv cei originari din Mileşti. Anume aici veneau să se salveze de la moarte sigură răzeşii din satele învecinate – Redenii Vechi, Temeleuţi, Bălăneşti, Vălcineţi, Novaci, Peticeni – urcaţi în caruri cu boi mari, alături ducând pe membrii familiilor lor şi puţinul avut pe care îl puteau salva...
Şapte Sate poartă denumirea unul dintre locurile centrale a acestei zone naturale miraculoase, unde până mai ieri exista şi un lăcuşor, cu aceeaşi sintagmă misterioasă în titulatură, în vecinătatea căruia au fost săpate mai multe fântâni. Toate resursele de apă de prin împrejurimi erau descoperite şi apoi îngrijite de către ţăranii neaoşi sau de către răzeşii veniţi de nevoie din satele din împrejurimi, purtând la caruri montate două juguri, într-o parte şi în cealaltă a extremităţilor lor, din cauza drumurilor înguste de pădure care nu le permiteau a se întoarce în loc prin desişul format de copacii înalţi. Oamenii veneau şi veneau, retrăgându-se într-acolo unde turcii hapsâni nu aveau curajul să intre, umplând astfel toată Valea Bâcului. Iată de ce, când se termina „festinul” cotropitorilor străini dat în satele lor de baştină, când venea timpul răzeşilor să se reîntoarcă pe la casele lor, era suficient ca să fie trecuţi boii dintr-o parte în cealaltă a jugurilor carelor şi, în aşa mod, se facilita schimbarea direcţiei de pornire.
Precum a fost odinioară, dar fără pădurea cea seculară, locul supranumit Şapte Sate mai poartă însemnele acelor timpuri şi pare a rămâne o oază printre celelalte văi frumoase de prin împrejurimi. Livezi mari de copaci fructiferi şi mulţi butuci de viţă de vie au sădit localnicii. Mai dăinuiesc în timp unii dintre acei copaci, deja foarte bătrâni, cu scorburi ascunse discret în trunchiuri, despre care se zice pe nedrept că, adicătelea, „Şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul”... În spaţiul acestei grădini naturale de zarzavaturi găseşti de toate: mere pădureţe cu gustul puţin acriu, dar care rezistă sub zăpadă până în primăvara, ca să poată fi gustată atunci dulceaţă dăinuirii lor; nuci cu coaja moale şi cu miezul alb şi gustos care îţi poate alina oricând senzaţia de foame; alune cu miez aromat, tari la coajă, pe care nu au reuşit încă să le adune veveriţele sprinţare, punându-ţi la încercare forţa maxilarelor; prune „vengherca” sau „anaşpet”, negre-roşietice sau arămii la culoare, rodite în unii ani încât se rup ramurile copacilor sub greutatea lor; pere moi şi suculente, pline de vraja ascunsă a soarelui etc.
Coborând la vale, spre Şapte Sate, cu siguranţă vei găsi un izvor cu apă răcoritoare, pe care îl cauţi mai cu seamă atunci când este secetă în jur şi pare că nu mai găseşti scăpare de atâta zăpuşeală. Spre regret, deja nu mai există atâtea izvoare ca altă dată, cu toate că pământurile de aici sunt bogate în ape freatice. Multe izvoare şi fântâni, rămase neîngrijite, au dispărut sub „povara anilor” sau din proastă îngrijire. La unele dintre fântâni le poţi doar ghici existenţa graţie vegetaţiei abundente ce domină împrejurimile. Mai sunt localnici care le regăsesc, le curăţă de impurităţi şi le readuc la viaţă, unele purtând în mod firesc numele celor care le-au zidit. Una dintre asemenea surse de apă cunoscută este Fântâna lui Coşiug (Cociug), aflată la marginea drumului central ce duce spre Valea Bâcului, acolo unde a fost construită şi singura casă din împrejurimi. O altă manifestare ale aceleiaşi tendinţe lăudabile este „Izvorul lui Constantin Langa”, sursă de apă potabilă descoperită în Valea Frasinului, la est de Fundul Văii, care de asemenea e în calea trecătorilor, la marginea unui drum improvizat ce duce spre Temeleuţi. Nu prea departe de aici, într-un loc tihnit din Valea Bâcului, Gheorghe Petic, actualul arendaş al pământurilor la care facem referinţă, „a redat viaţă”, la rândul său, unui izvor cu apă răcoritoare. Ori cum poate fi altfel calificată o astfel de faptă voluntară ce aduce atâta desfătare trecătorilor însetaţi (şi nu numai acestora!). Câţi călători au trecut pe aici începând încă din cele mai vechi timpuri şi câtă lume a găzduit „grădina dumnezeiască” din Valea Bâcului, protejând de năvala turcilor şi a altor cotropitori străini ţăranii-răzeşi din cele „şapte sate” învecinate?..
Să trecem, totuşi, la punctarea ideii iniţiale a capitolului de faţă, la subiectul despre porţiunea de pământ supranumită de către toţi mileştenii, de la mic la mare, „Vatra Satului”, acolo unde, logic, ar fi trebuit să existe şi un cimitir, poate chiar în apropierea fostei biserici zidite din lemn, cea de sub poalele din Dealul Căţănău. Acolo, desigur, îşi dorm somnul de veci stră-străbunicii mileştenilor de azi. De aici începe istoria satului Mileşti, de la faptele bune ce le-au făcut şi de la numele lor pe care unii dintre noi le mai poartă şi astăzi. Iată locul exact de unde a început dăinuirea în timp a localităţii noastre. Aici s-a constituit în timp o entitate locală care a reuşit să supravieţuiască intemperiei vremurilor. Numai asta e sintagma potrivită în cazul dat. O spunem clar, fără nici o tentă de exagerare, căci avem drept reper sigur forţa de spirit de care au dat dovadă acei stră-străbunici, ei ştiind cum să se salveze şi, în mod implicit, să ne salveze din calea răuvoitorilor, găsindu-şi adăpost în codru şi reconstruind de la zero un întreg sat, început cu prima bojdeucă zidită în Deal la Cruce, temelia căreia se zice că a existat până mai ieri. Momentul când primul om a venit să locuiască pe teritoriul actual al satului, fapt despre care pomenesc şi azi sătenii, s-o fi întâmplat prin sec. XV, în anii de după moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, când a început domnia fanariotă şi când administraţia turcă a obţinut acceptul vasalităţii totale din partea domnitorilor Moldovei feudale de pe atunci. De fapt, cu anul 1439 începe istoria reală a localităţii, iar legendarul Milea sau Nilea, aşa cum mai pronunţă localnicii prenumele respectiv şi despre care se vorbeşte că ar fi primul gospodar strămutat cu traiul pe locul Mileştiului modern, pare să vină, după toate aparenţele, din localitatea de pe malul iazului Cusutura. De ce să nu credem bătrânilor noştri? Nu în zadar se zice în popor că „Dacă nu ar fi nu s-ar povesti”.
Ajunşi dincoace de pădurea de salcâmi din Căţănău, mergând pe drumuleţul ce desparte teritoriile satelor Mileşti şi Cârneşti înaintând spre est, vom poposi în vâlceaua La Jărdăni, din pământuri arabile sădite cu vii şi livezi, supranumită astfel în cinstea unei familii cunoscute de mileşteni, teren în a cărei proprietate s-a aflat mulţi ani la rând. Desigur că locurile de pe aici nu mai arată aşa cum erau cândva, dar însemnele bunăstării persistă şi în prezent. Spre regret, a fost demolată casa din vâlcea şi nu mai latră câinii la vederea străinilor. A secat apa din fântâna de sub bătrâna salcie, deşi părea că o să izvorască o veşnicie. Sătenii însă mai speră la ceva, muncind din greu pământurile din împrejurimi. Sunt proprietari legitimi şi, cu voia lor, vara târziu sau toamna devreme, mai poţi gusta struguri de viţă de vie sau prune...
Puţin mai departe, dacă e să mergi tot aşa, în direcţia estică, se află Dealul Ulitei. De pe costişa lui înaltă se deschide panorama vastă a localităţii, care începe cu primele case de sub Dealul Crucii şi se termină, hăt sub geana Codrilor, cu ultimele case din mahalaua Visoca, acolo unde, la puţină distanţă, mai exact la hotarul sud-estic dintre Mileşti şi Bălăneşti, se află cel mai înalt punct de pe teritoriul republicii, având o înălţime de 429 de metri deasupra nivelului mării, situat la 4 km. depărtare de la izvorul râuleţului Bâc. Nu departe de cel mai înalt loc din R. Moldova se află casa pădurarului, iar puţin mai la vale îşi adună apele răcoritoare pentru a stinge setea călătorilor o fântână devenită aproape legendară. Din acest punct strategic al regiunii se văd ca în palmă toate împrejurimile, inclusiv Vladnicul, următoarea porţiune de teren ce se mărgineşte cu Dealul Ulitei, la care ajungi trecând pe drumurile devenite în prezent aproape impracticabile din simplul motiv că sunt parţial neîngrijite...
Împărţit în cote localnicilor încă pe la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, conform multtrâmbiţatului program de stat „Pământ”, mare parte din loturile agricole de aici au rămas părăginite. Motivul stării de fapt a devenit unul obişnuit. Ţine numai de exodul masiv al locuitorilor pe alte tărâmuri, ca să-şi câştige existenţa, iar cei rămaşi la baştină nu au posibilităţi tehnice şi financiare necesare pentru a face faţă tuturor muncilor agricole ce se impun. Câmpurile din Vladnic sunt mănoase şi se extind până la bazinul de apă dulce de la Bălăneşti, cunoscut drept un loc bun de scăldat în vară şi, în parte, de pescuit în oricare anotimp al anului. Mulţi dintre mileşteni îi dau preferinţă, dat fiind şi faptul că se află în preajma localităţii, spre deosebire de iazul Cusutura, aflat la câţiva kilometri depărtare...
Spre regret, pe panta de pământ roditor, sădită cu vii şi livezi în anii colectivizării şi mai târziu, nu mai afli locul izvoarelor de la „Bordovskaia” (unde s-a preparat mulţi ani la rând aşa-zisa „zeama bordoleză” pentru stropirea viilor şi livezilor din împrejurimi contra mildiului şi altor boli vegetale: n.n.). Totul în jur pare acum o unică şi haotic lucrată fâşie de pământ, care se întinde tocmai de la hotarul sudic cu Bălăneşti până spre Capul Dealului, un cunoscut punct geografic local de referinţă, aflat în vecinătatea comunei Redenii Vechi. Urmele bunăstării de odinioară mai persistă încă, măcar şi prin existenţa unui complex de vinificaţie, nefuncţionabil pe parcursul ultimilor ani, care constituia un factor economic strategic în zonă şi o sursă de venit stabilă pentru gospodăria agricolă prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, unde erau angajaţi în câmpul muncii câteva zeci de mileşteni. Acum totul a devenit istorie... Zeci de utilaje tehnice de prelucrare a strugurilor de viţă de vie sunt defectate sau parţial demontate. Să precizăm că, graţie acestora şi mai ales muncitorilor care le utilizau, în toamna anului 1982 au fost prelucrate circa 12 mii tone de struguri, roadă strânsă de pe podgoriile gospodăriei locale, precum şi ale celor din împrejurimi (Bălăneşti, Găureni, Cârneşti, Brătuleni ş.a.).
Un peisaj trist au rămas cele două bazine artificiale de apă dulce de pe teritoriul prosperei întreprinderi vinicole de odinioară, create şi întreţinute cu grijă ani la rând de o mână grijulie de gospodar. Minicomplexul acvatic constituia un loc de atracţie pentru vizitatori, unde până nu demult pluteau în voie lebede albe şi alte păsări exotice, însă între timp s-a acoperit cu stuf şi s-a transformat în nişte bălţi ordinare. Depunând un pic efort de imaginaţie, vei reuşi să ghiceşti frumuseţile locului fără să fi poposit vreodată pe aici...
Dacă e să te deplasezi cu câţiva zeci de metri de la teritoriul îngrădit al combinatului-mamut de vinuri în direcţia satului, poţi observa că nu mai există piatră pe piatră din ferma de porci de pe malul pârăiaşului din Valea Vladnicului, acolo unde se adunau ştabii locali la diverse festine bogate. Totul s-a petrecut prin anii de până la şi de după declararea „independenţei republicii”, acompaniaţi deseori de personaje de cel mai înalt rang guvernamental de pe atunci. Printre invitaţii de onoare la acele sindrofii se afla şi ex-premierul cu chip tăbăcit A. Sangheli, acompaniat deseori de întreaga sa suită de profitori. Toate însă s-au trecut odată cu apa tulbure a pârăiaşului cu apă puţină din Valea Valdnicului, dar, din păcate, a dispărut odată cu acele sindrofii şi orice urmă de complex zootehnic cu care se mândreau cândva localnicii...
Pârâiaşul se mai răzvrăteşte uneori, mai ales în perioada ploilor abundente, revărsându-şi apele în iazul Bălăneştilor. Martoră a tuturor celor întâmplate a fost un timp şi păduricea de salcâmi de pe costişa Vladnicului sau bătrânele sălcii plângătoare. Să mai amintim în acest context despre falnicii cireşi cu fructe negre-amărui, salcâmii boiereşti cu ghimpi alungiţi, precum şi alte specii de copaci sădiţi drept fâşii forestiere de protecţie la hotarul dintre satele Mileşti şi Bălăneşti încă pe timpurile boierului Constantin Cazimir.
În prezent, au rămas doar arbuştii să crească pe solul unde dominau falnicii copaci de altădată şi doar cei câţiva plopi aflaţi în preajma Fântâniţei lui Ivan amintesc despre vremurile demult apuse. Vizavi, se întind, până spre Recea, grădinile gospodarilor din mahalaua „Satul Nou”, unii dintre ei reuşind de la ’90 încoace, să-şi ridice gospodăriile în pofida problemelor economice survenite în republică. Bătrânii satului afirmă că legendara „fântâniţa” poartă prenumele unui soldat rus aşa-zis „eliberator”, participant la mult-trâmbiţata operaţie „Iaşi-Chişinău” din august 1944, unul dintre puţinii care a dorit să lase o urmă frumoasă pe meleagurile noastre în acele timpuri vrăjmaşe.
A. L.


3. Istoria veche a satului Mileşti (Nisporeni) punctată în documente

Actualul studiu este dedicat istoriei satului Mileşti (Mileştii Mari, Mileştii sub Deal, Mileştii sub Codru etc.) şi este divizat în două compartimente. Unul conţine explicaţia şi semnificaţia termenilor generali din punct de vedere istoric, etnografic, geografic, lingvistic etc., care se întâlnesc în documentele şi descrierile a tot ce este legat de istoria şi denumirile satului pe parcursul anilor, inclusiv a satelor, sălaşelor şi cătunelor din împrejurimi.
Ţin să menţionez că din cercetările efectuate s-a constat că unele date istorice erau confuze sau necorespunzătoare sensului sau timpului acţiunii.
Compartimentul doi este mai specific şi cuprinde diverse date, clasificate pe secole, începând cu secolul al XV-lea până în zilele noastre.

I. La prima vedere, a scrie (a alcătui) istoria unui sat medieval (se presupune că începutul satului Mileşti este documentat cu anul 1439) este un lucru simplu. Însă dacă luăm în consideraţie că descifrarea acestei „enigme” începe prin anii 1440, pe când cărţile domneşti erau scrise de către caligrafi în limba slavă-veche, sârbească ş. a. şi rar când corespundeau realităţilor, iar mai apoi, mai exista încă o treaptă, de a fi traduse, în care, şi ei, traducătorii, evitau aprecierile istorice sau geografice, ba chiar comiteau unele falsificări, întâmpini, nici vorbă, anumite piedici. La toate acestea se mai adaugă şi faptul că denumirile multor sate, sălaşe, comune au dispărut în timp, iar toponimica lor s-a păstrat în diferite locuri din partea dreaptă sau stângă a Prutului, din care era alcătuită vechea noastră patrie – Ţara Moldovei, iar unele din denumiri pe parcursul vremii s-au schimbat, vom constata că totul este foarte complicat. La fel este de relevant şi faptul că puţine surse istorice ale secolelor XIV-XVII s-au păstrat, din care să se poată descifra despre care sat anume este vorba şi cam pe unde era aşezat. Din relatări de felul: mai la deal de o movilă, aproape de cruce, pe deal lângă un plop etc. este, practic, imposibil de a stabili cu exactitudine hotarele reale.
Ţinând cont de toate dificultăţile enumerate, investigaţiile devin mai complicate şi sunt evidente şi motivate ambiguităţile cercetătorului actual.
Vom încerca, totuşi, să pornim urcuşul pe „Dealul Înalt al istoriei satului Mileşti”...
Pentru a ne fi mai lesne de înţeles unele momente memorabile sau date istorice concrete, vom folosi mai multe metode de redare a materialului.
Vom utiliza tabele, care îi oferă cititorului informaţia sistematizată şi uşor de sesizat. Vor fi tabulaţi termenii generali: răzeş, bătrân, moşie etc.; vom indica răspândirea satelor cu antroponimul Mileşti de pe teritoriul fostei Ţări Moldova; denumirile satelor care sunt întâlnite frecvent în toate părţile teritoriului Moldovei medievale şi în afara graniţelor ei; denumirile populare ale satului Mileşti în diferite etape; toponimele mileştene; vor fi date indicaţii despre răspândirea numelui acelui Mile, despre care spun legendele, că ar fi fost întemeietorul satului Mileşti; răspândirea termenilor locali de prisacă, fântână, deal etc.; denumirea satelor din împrejurimile moşiei Mileştilor.
Pentru mai multă veridicitate în utilizarea materialului istorico-documentar, pe parcursul întregii enumerări vor fi indicate sursele bibliografice.

Tabelul 1:
Termeni generali geografici întâlniţi în documente

Noţiune Semnificaţie Note

Baştină Moşie părintească, proprietate moştenită.
Moşie strămoşească.
T.G., 2006, p. 21;
DEXI, 2007, p. 198
Bătrân Pământ moştenit de la străbuni, moşie părintească.
Termen cunoscut în satele cu populaţie de răzeşi.
Suprafaţă de pământ moştenită din bătrâni.
T.G., 2006, p. 23

Bâtcă Munte mic, deal mic de formă rotunjită.
Înălţime, ridicătură împădurită pe coasta unui munte, măgură. Termen frecvent în toponimia Basarabiei.
T.G., 2006, p. 24;
DEXI, 2007, p. 227
Bot.
Bot de deal Parte anterioară de unde începe în lungime un deal.
Botul dealului. Sin. Cap, capăt, frunte.
Proeminenţă de teren pe povârnişul unui deal.
T.G., 2006,p. 27;
DEXI, 2007, p. 241
Botnă Partea anterioară ascuţită a unui deal, munte, mal etc. În Moldova denumirea unui râu (care curge printre botne).

Bour Vechi semn de hotar, format dintr-un stâlp de piatră sau de lemn cu stemă domnească.
T.G., 2006,p. 27;
DEXI, 2007, p. 242
Boier Mare proprietate de pământ; persoană din aristocraţia feudală. DIR, 2005, p. 47;
DEXI, 2007, p. 234;
DIFŢR, 1988, p. 52
Cătun Sat mic izolat, subordonat unei comune.
Parte de sat, mahala. Var. cătună, cotun, cotună.
T.G., 2006, p. 37
Cheie Vale îngustă şi adâncă între munţi. Dealuri sau maluri stâncoase. Trecătoare strâmtă şi stâncoasă între două înălţimi. Cheile Ichelului, albie îngustă a râului Ichel.
Capul cheilor, loc în valea râului Işnoveţ. Cheile Bicazului.
T.G., 2006, p. 41;
DEXI, 2007, p. 340
Cheotoare Locul unde se întâlnesc hotarele a două (sau a mai multor) moşii.
T.G., 2006, p. 41;
DEXI, 2007, p. 342
Codru Pădure mare (întinsă, deasă, seculară). Regiune mare, acoperită cu păduri bătrâne. Codrii Tigheciului.
Codrii Sorocii. Codrii Orheiului.
T.G., 2006, p. 47;
DEXI, 2007, p. 393
Culme Partea cea mai înaltă a unui munte, a unui deal. T.G., 2006, p. 56;
DEXI, 2007, p. 486
Custură Culme de deal sau de munte ascuţită, prăpăstioasă.
Râpă prăpăstioasă. Iezătură, loc de iaz.
Mileşti: iazul custurii, Izvorul Custurii.
Iezătură, loc de iaz. Dealul Custurii.
T.G., 2006, p. 59;
DEXI, 2007, p. 497
Cut Parte de sat, mahala. Sat mic izolat. Cătun. Grupuri de locuitori despărţite din satul iniţial, care se aşezau pe acelaşi hotar, continuând lucrarea pământului stăpânit în comun, cu timpul ele devin aproape autonome.
T.G., 2006, p. 59;
DIFŢR, 1988, p. 77;
DEXI, 2007, p. 497
Deal Formă de relief pozitivă, mai mică decât Muntele. Înălţime mare cu pante uşor de urcat.
Vorniceni: Dealul Călugărului; Mileşti: Dealul Înalt.
T.G., 2006, p. 26;
DEXI, 2007, p. 510
Deseatină,
Desetină Unitate de măsură agrară, egală cu 1, 09 ha (în orânduirea feudală).
T.G., 2006, p. 63;
DEXI, 2007, p. 547
Devălmăşie Formă de stăpânire în comun a unei moşii. Parte de moşie stăpânită în comun de locuitorii unui sat.
T.G., 2006, p. 64;
DEXI, 2007, p. 557
Fântână Sursă de apă potabilă în mediul rural, constând dintr-o gaură săpată în pământ, cu colac sau ghizduri la suprafaţă.
T.G., 2006, p. 71;
DEXI, 2007, p. 739
Feudalism Formaţiune economico/socială, caracterizată prin ponderenţa economiei naturale (închise).
DIFŢR, p. 194;
DEXI, 2007, p. 725
Gorodişte În Moldova şi Basarabia denumirea unui sat.
Sin. Horodişte.
Gură Gura văii. Locul de vărsare a unei ape curgătoare.
Gura Bâcului. Gura Galbenei. Gura Căinarului.
T.G., 2006, p. 83;

Gubernie Unitate teritorial – administrativă introdusă în Rusia de Petru I şi menţinută până în 1929.
DEXI, 2007, p. 829;
DIR, 2005, p. 157
Hârtop Vâlcea scurtă şi adâncă, de formă rotunjită, cu pante repezi şi înierbate. Var. vârtop. Nume de sate: Hârtop, Hârtopul Mare, Hârtopeni. Vale: Hârtopul Boilor; Hârtopul Cărbunii.
T.G., 2006, p. 87;
DEXI, 2007, p. 864
Horodişte Loc unde a existat o străveche fortificaţie sau o aşezare preistorică. Sat vechi. Var. Gorodişte.
T.G., 2006, p. 91
Hrisov Documentul prin care în Moldova domnul (vodă) acorda o danie, un privilegiu, o imunitate sau o întărire, un transfer de proprietate. DIFŢR, p. 226;
DEXI, 2007, p. 871;
DIR, 2005, p.166
Hutor Sat mic subordonat unei comune. Sin. Cătun, sătuc.
T.G., 2006, p. 92
Ispisoc Hrisov, carte domnească, document vechi.
DEXI, 2007, p. 937
Izvod Document medieval în limba slavonă păstrat în traducere moldovenească. Document. DIFŢR, 1988, p. 240;
DIR, 2005, p. 179;
DEXI, 2007, p. 945
Încheietoare Locul unde se întâlnesc hotarele a două (sau mai multor) moşii. Sin.: Cheotoare. Încheietură.
T.G., 2006, p. 87;