O viziune asupra pluralismului religios

de rusnac mircea

 

Într-o lume postmodernă, predominantă de o diversitate etnică, culturală şi politică, se impune fenomenul pluralismului religios. Diversitatea religioasă a caracterizat dintotdeauna omenirea, aceasta fiind o însuşire de bază a modului de manifestare a diversităţii umane. Astfel, pluralismul religios devine un fenomen universal, care exprimă realităţi colective. În mod paradoxal efectele globalizării nu-şi impun amprenta asupra uniformizării cultelor, ci mai curând diversificarea lor, răspândirea fără precedent a acestora şi crearea unor socieţăţi multireligioase în care dialogul între culte devine absolut necesar pentru cunoaşterea reciprocă, depăşirea conflictelor şi stabilirea unor legături în vederea consolidării societăţii. În statele unde Biserica are o autoritate puternică în societate (precum în România, unde încrederea într-un reprezentat al bisericii este de 86%[1]) cultele religioase devin un factor de formare a unei largi opinii sociale. Apartenenţa la un anumit cult adesea se identifică cu apartenenţa etnică. Astfel, lipsa unui dialog viabil între culte are drept consecinţă nu atât un conflict interreligios, ci mai curând unul etnic. În cazul spaţiului european şi cel asiatic lucrurile se prezintă sub o altă natură. Până în prezent există voci care consideră războiul din Kosovo (1996-1999) drept unul religios. Nu consemnez la această ipoteză, dar trebuie să recunoaştem că factorul religios a accentuat identitatea naţională a albanezilor kosovari. Un alt exemplu îl avem în avem în evenimentele din Irak, unde după invazia trupelor NATO în 2003 s-a atestat un proces de presiuni sociale asupra minorităţilor creştine. Islamiştii radicali şi diversele bande au dat de înţeles lumii întregi că nu tolerează prezenţa creştinilor în ţara lor. Asasinatele şi masacrele au redus drastic numărul creştinilor de la 1 milion la 200000.  Acest lucru se datorează faptului că creştinii sunt identificaţi cu cultura americană şi europeană. Masacrarea lor devine un act de răzbunare şi în acelaşi timp de protest faţa de invazia trupelor NATO în Irak. Exodul creştinilor se va încheia curând şi atunci creştinismul va rămâne doar un fragment din istoria irakiană[2]. Resentimentele faţă de alte valori culturale, prejudecăţile, lipsa unor informaţii referitor la doctrina şi evoluţia cultelor religioase, dar şi etichetarea unor religii cu anumite grupări sau interese politice crează o stare de tensiune între diversele culte ale lumii. Biserica, în special cea dominantă într-un anumit stat a devenit pe parcursul timpului instrument de propagare a unor interese politice. Să ne gândim doar la Biserica Ortodoxă Rusă care a fost un factor de rusificare în perioada ţaristă şi de susţinere a politicii promovate de curtea imperială. Rezistenţa în faţa acestei politici a fost atât de puternică, încât în sec. XIX o mare parte de ceceni se convertesc la islam, doar pentru aşi păstra identitatea naţională. Tendinţa spre exclusivism este uşor de înţeles, ea avându-şi sursa în dorinţa de a păstra intactă învăţătura şi forma cultului, fără o influenţă din afară. Adesea această dorinţă este extinsă într-un final spre un fundamentalism religios, chiar în rândul creştinilor ortodocşi, încât se întrerupe orice contact cu eterodocşii. Conform ultimelor statistici numărul creştinilor ortodocşi în lume ajunge în jur de 3%. Exclusivismul în aceste condiţii devine absurd. Ignorarea unor realităţi care aparţin timpului nostru dă dovadă nu atât de conservatorism, ci mai curând de infantilitate spirituală şi ipocrizie în materie de stabilire a unui dialog absolut necesar în lumea postmodernă.

Pluralismul religios este un fenomen universal, atât în spaţiu cât şi în timp. Configuraţia religiosă pe parcursul timpului a suferit majore transfigurări, au dispărut numeroase culte (să ne aducem aminte doar de religiile mitologice ale greco-romanilor, vechilor egipteni, geto-dacilor, etc). Nu este exclus ca în viitor harta confesională a lumii va suporta modificări majore, direcţia însă rămâne un mister.

O problemă delicată în modul de raportare a diverselor confesiuni reprezintă “ideea de sacru”. Toate religiile nu se limitează doar la această idee, ci percep descoperirea sacrului ca pe un factor activ, operant. Pentru cel ce nu vede în religie decât o manifestare naturale a activităţii umane, toate religiile sunt instructive, fără nici un fel de excepţie, căci toate îl exprimă pe om într-un mod specific[3]. Pentru omul religios spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi. Unele porţiuni de spaţiu sunt calitativ diferite de celelalte.[4] “Nu te apropia aici”, îi spune Domnul lui Moise, “ci scoateţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Ieşirea 3, 5). Fenomenul religios este ieşit din comunul cotidian, depăşeşte limita realităţii perceptibile, însă există în convieţuire inseparabilă cu imanentul uman, crează deplinătatea condiţiei umane date[5]. Dar acest lucru nu delimitează o traiectorie foarte clară între spaţiul sacru şi cel profan, cu atât mai mult când acest lucru se referă la culte. Eliade afirmă că “existenţa profană nu se întâlneşte niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care ajuns, omul care a optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.[6]“

Ideea pluralismului religios şi a toleranţei majore faţă de alte culte nu ar trebuie să intre în contradicţie cu ideea de misionarism. Fiecare cult îşi are dreptul să-şi desfăşoare activităţile misionare, doar că acestea nu ar trebui să ajungă la prozelitism, astfel se discreditează ideea însăşi de misiune a bisericii. Plus la aceasta trebuie să se ţină cont de faptul că orice misiune se desfăşoară întâi de toate în rândul propriilor membri ai cultului, prin formarea lor spirituală şi intelectuală. Misiunea nu poate intra în contradicţie cu libertate deciziei şi formarea a unei conştiinţe responsabile a actului de convertire de la o confesiune la alta. Libertatea de a decide este un drept fundamental, inviolabil în creştinism. Orice abatere de la această idee intră în contradicţie cu principiile fundamentale ale evangheliei.

Scopul oricărei religii este circumscrierea vieţii umane în prin sentimentul unei legături ce uneşte umanul cu misterul divin şi-i atribuie acestuia din urmă autoritatea supremă asupra universului. Fiecare religie, după cum se exprima Max Müler reprezintă “eforul de a înţelege neînţelesul, de a exprima inexprimabilul, o aspiraţie către infinit”[7]. Ideea de absolut, de desăvârşire şi aspiraţie către bine ca valuare obiectivă caracterizează multe din confesiunile mondiale. Experienţa comună, indiferent de apartenenţa religioasă, cercetarea amănunţită a problemelor şi conflictelor create, ne poate ajuta să realizăm acest scop de aspiraţie către infinit. Dialogul ecumenic nu-şi propune doar depăşirea resentimentelor şi apropierea faţă de valorile comune, ci conlucrarea în vederea rezolvării unor probleme cu care se confruntă întreaga lume: încălzirea globală, ura rasială, xenfobia, renaşterea mişcărilor neonaziste, alcoolismul, narcomania etc. Consolidarea efortului comun devine un factor de desecularizare a societăţii şi de obţinere a unui mandat de încredere a bisericii în faţa propriilor credincioşi.

[1] http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7402075-studiu-gfk-romanii-incredere-armata-biserica-publicitate.htm

[2] http://www.adevarul.ro/international/Crestinii-obiectul_urii_in_Irak_0_365364123.html

[3] Emille Durkheim, Formele elimentare ale vieţii religioase, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, pag. 35.

[4] http://www.crestinortodox.ro/editoriale/spatiul-sacru-sacralizarea-lumii-70169.html

[5] Victor Bunea, Religiile lumii, presa şi fenomenul religios, Ed. “Alma Mater”, Sibiu, 2002, pag. 1

[6] http://www.crestinortodox.ro/editoriale/spatiul-sacru-sacralizarea-lumii-70169.html

[7] Emille Durkheim, op. cit., pag. 35