Cazi jos. Te-ai împiedicat şi ai căzut, şi vezi că sîngerează genunchiul zdrelit. Dar te ridici, şi faci doi-trei paşi cu greu. Găseşti o bancă pe care te aşezi, ca să-ţi revii de la şocul de durere. Fetele mai scapă şi vreo lacrimă-două, că noi nu sîntem obişnuite cu durerea, şi... ne doare. Dar te ridici, şi mergi mai departe. Pentru că tu poţi merge, ai învăţat de mic să faci paşii, şi pe la vreo 2 anişor nu te putea prinde părinţii prin ogradă şi livadă. Tu ai instinctul de a merge, de a te mişca, de a înainta.
Ai început să mergi de mic, şi nu te mai poţi opri. Da eu am învăţat cum e să iubesc. Şi deja nu mai pot opri. Tot iubesc, şi iubesc... pe cine trebuie, şi pe cine nu trebuie. Pe cine se poate şi pe cine nu se poate. Eu dacă nu iubesc simt că mă sufoc.
La mine genunchii zdreliţi s-au mai cicatrizat, merg fără să şchiopătez, dar periodic tot mai calc pe-alături. Tot arunc priviri spre un zîmbet, tot prind o privire, sau tînjesc după o atingere de degete...
De ce vă spun? Pentru ca să ştiţi, că în spatele cinizmului, invidiei faţă de fetele pupate, aroganţa cu care privesc un băiat, de fapt sînt eu, cea care crede în dragoste, care crede că şi în filmele porno pînă la urmă cuplul va fi împreună şi vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţe :)
