Deci, minimalism, o pleaşcă imposibil de subestimat, un chilipir pe care cei mulţi ai rudimentarului pur şi simplu, ai sacadatului de nevoie, ai sincopelor fără miză (aşa, pentru că s-a poticnit pasul cugetării şi s-a ofticat intempestiv fluenţa) l-ar întîmpina cu urale şi căciuli proiectate hei-rupeşte tocmai în tării. Pentru că îi adună, tam-nesam (şi în veci nesperat!) sub pulpana unui concept, îi legitimează într-o ordine de care îi despart mii de leghe, raft cu raft şi cotor după cotor. Uite, parcă îi văd fluturîndu-şi pisaniile revendicativ, cineva s-a gîndit şi la noi, ne-a dat un generic, ne-a omologat!
Acu’, dacă-i spui cuiva (să admitem cazul, fiindcă la noi singurul gen de critică tolerabil – de unde şi larga lui răspîndire – este cel complezent, coroborat, pe de-asupra, cu interminabile precauţii) că-i un grafoman mai vopsit, o mediocritate, de fapt (şi cu ocazia asta nu eşti decît sincer, nicidecum resentimentar, mercenar, infatuat etc.), te alegi pe loc cu pumnul conceptului respectiv în gură. „Pumnul conceptului” nu sună bine, desigur, dar mă scuteşte de o inutilă paranteză anecdotică. Sau, ca să fiu mai exact, de o infinitate de asemenea paranteze, dosarul parvenitismului literar, măcar că e vorba, strict, de două biete maluri, ocupînd – o spun prospectiv, dar ştiu că am toată dreptatea – mii de volume, aviz noii conduceri a USM! Şi ce dacă X nu pune virgule, cratime, dacă mutilează topica şi nenoroceşte dezinenţele? E minimalist! Dacă aveam vorba asta, minimalist, cînd îmi dădeam admiterea, nu cred că s-ar fi încumetat cineva să-mi purice punctuaţia! Dacă o avem în prezent (mă şi mir din care coadă malefică apar conceptele astea salvatoare pentru neaveniţi?), să ne resemnăm, pentru că aşa ne trebuie: plătim cu „omologarea” un fenomen pe care l-am neglijat, fie din exces elitist, fie din inconştienţă academică.
O să mă întrebaţi ce m-a apucat, de unde atîta patos imprecativ, ce anume mi-a pus retorica pe jar? Păi, vastul orizont de răstălmăciri, pe care îl deschide o remarcă făcută recent („Timpul”, 21 ianuarie 2011) de Dumitru Crudu, el însuşi, pe cît îmi dau seama, un minimalist, adevărat, în altă accepţie decît cea schiţată mai sus; de unde rezultă că prin zonă bîntuie cel puţin două feluri de minimalism: unul onorabil, în descendenţa ideatică a lui Hemingway, dar în proximitatea modelului Goma (revenit, precum se vede, în vogă, deşi pe altă filieră decît cea a afinităţilor… patriotice); şi altul, pe daiboj, adică fără mare conştiinţă estetică, chiar din tragice pricini de semidoctism. Dar la tipologie mai revenim. Remarca îl viza pe Vlad Ioviţă, „un mare scriitor nedreptăţit”, cum spune Dumitru Crudu. Mare sau, totuşi, doar important, acad. Cimpoi să ne judece (am parafrazat un vers de mare circulaţie în era podurilor de flori: „Eminescu să ne judece”); pentru că luminatele minţi de pe Dîmboviţa nu ştiu dacă se vor mai osteni vreodată… Fapt e că, dintr-o generaţie cu Druţă (e născut cu şapte ani mai tîrziu, în 1935), Ioviţă scrie altfel, necalofil, într-o manieră poantilistică, servindu-se de limbaj doar cît se conturează viziunea. Dar modernitatea scriiturii sale devine evidentă – şi incontestabilă – abia azi, cînd critica iese şi din alte biblioteci decît cele ale fostului CC. Cît despre valoarea acestui prozator născut la Cocieri, Dubăsari, discuţia e prea lungă, evident, pentru a fi desfăşurată aici. Mă rezum la tonul cam extatic, cu care ni se spune că Ioviţa „a anticipat minimalismul şi postrealismul de azi”. O să mă fac că nu înţeleg aluzia protocronică (obsesia noastră irepresibilă), pentru a observa că într-un cotidian, care apare tocmai printre „minimaliştii” nativi, paranteza erudită se impunea. Şi în paranteză, pe lîngă informaţiile de rigoare (care n-au cum să fie superflue şi pe la case mai mari, darmite la noi), să se notifice, dacă se poate, că minimalismul e bun doar ca desert după luxurianţă (verbală, bre!) şi că, înainte de a fi minimalişti, e bine să trecem pe la sala de fitnes a barocului, a stilului alexandrin, a preţiozităţilor rococo. Ca să nu ni se mai pară limba română o terra incognita…
