Timp de cateva secole Biserica a practicat aproape exclusiv Botezul infantil. Este foartc semnificativ, de aceea, că din punct de vedcre liturgic Taina a pastrat totuşi forma şi structura pe care o avea când majoritatea celor botezaţi erau adulţi. Acest fapt este evident în mod special în ritualurile pregătitoarc, care în carţile noastre liurgice actuate sunt grupate sub titlul: Rugăciuni la facerea catehumenulul sau a celui chemat la Botez [1].

Această slujbă, destul de restrânsă astăzi, este ultimul element care a supravieţuit din lunga pregătire pentru Botez – pregătire care în trecut, depinzând de diverse tradiţii locale, dura între unul şi trei ani. Candidaţii la Botez, numiţi catehumeni, erau introduşi progrcsiv în viaţa Bisericii prin ritualuri speciale ca­re includcau exorcisme, rugăciuni, tâlcuiri ale Sfintei Scripturi etc. Această pregaiire implica întreaga comunitate, care astfel se pregătea ea însăşi pentru pri­mirea noilor membri. Şi din această pregătire dublă – a catchumenului şi a Bisericii – s-a dezvoltat perioa­da liturgică prepascală pe care astăzi o numim Postul Mare[2]. Era timpul pregătirii fînale şi intensive pentru “noaptea stanţă”[3], al cărei apogeu era mai exact “iluminarea”celor care veneau la Hristos şi căutau salva­re şi o nouă viaţă în El.

Care este sensul acestei pregătiri? Întrebarea este importantă pentru că predominanţa de astăzi a Bote­zului infantil pare să transforme unele dintre aceste ritualuri pregătitoare în anacronisme irelevante. Dar importanţa evidentă pe care o aveau pentru Biseri­ca primară şi pe care încă o deţin în tradiţia liturgi­că precum şi păstrarea de către Biserică a structurii “adulte” a Botezului arată în mod clar că, din punc­tul de vedere al Bisericii, această pregătire este parte integrantă din slujba baptismală. Astfel că trebuie să începem explicarea Botezului răspunzând la aceasta întrebare.

Trebuie să înţelegem mai întâi că toată această pre­gătire este un aspect constant şi esenţial al cultului Bisericii ca întreg. Este imposibil să intrăm în duhul slujbei, să înţelegem sensul ci şi să participăm cu adevărat la ea fără să înţelegem mai întâi că este con­struită în principal pe un ritm dublu al pregătirii şi al împlinirii şi că acest ritm este esenţial pentru slujba Bisericii, pentru că arată şi împlineşte cu adevărat na­tura şi funcţia dublă a Bisericii înseşi[4].

Pe de o parte Biserica însăşi este pregătire: ea ne “pregăteşte” pentru viaţa veşnică. Astfel, misiunea ei este să ne transforme întreaga viaţă într-o pregătire. Prin predica, învăţătura şi rugăciunea sa, ne arată ne­contenit că “valoarea” ultimă care conferă sens şi di­recţie vieţii noastre este la “sfârşit”, “va să vină”, es­te nădăjduită, aşteptată, anticipată. Şi fără această di­mensiune fundamentală a “pregătirii” pur şi simplu nu există creştinism şi nici Biserică. Astfel slujba Bi­sericii este întotdeauna în mod principal o pregătire: indică şi tinde mereu dincolo de sine, dincolo de pre­zent, iar misiunea ei este să ne facă să intrăm în acea pregătire şi astfel să ne transformăm viaţa prin lega­rea ei de împlinirea în Împărăţia Lui Dumnezeu.

Pe de altă parte însă, Biserica este de asemenea tu mod esenţial împlinire. Evenimentele care i-au dat naştere şi care constituie izvorul credinţei şi vieţii ei au avut deja loc. Hristos a venit. În El omul a fost în­dumnezeit şi s-a ridicat la cer. Duhul Slant a venit şi venirea Sa a inaugurat împărăţia lui Dumnezeu. Ha­rul a fost dat şi Biserica este cu adevărat “cerul pe pă­mânt”, pentru că în ca avem acces la masa lui Hristos din Împărăţia Lui. Am primit Duhul Sfânt şi putem participa, aici şi acum la viaţa nouă şi putem fi în co­muniune cu Dumnezeu.

În şi prin slujbă, această dublă natură a Biserici ne este revelată şi transmisă. Funcţia specifică a sluj­bei este să “facă” pregătirea Bisericii şi să o arate ca împlinire. În fiecare zi în fiecare săptămână, în fieca­re an este transformată în această realitate dublă, într-o corelare dintre “deja” şi “nu încă”. Noi nu ne-am fi putut pregăti pentru Împărăţia lui Dumnezeu care “încă trebuie să vină” dacă împărăţia nu ne-ar fi da­tă “deja”. Nu am fi putut face niciodată din sfârşit un obiect al dragostei, speranţei şi dorinţei, dacă nu ne-ar fi fost arătat ca început slăvit şi luminos. Nu ne-am fi putut niciodată ruga “Vie împărăţia Ta?” dacă nu am fi avut deja transmis simţul împărăţiei. Dacă sluj­ba Bisericii n-ar fi fost “împlinire”, viaţa noastei n-ar fi putut deveni pregătire. Astfel acest ritm dublu al pregătirii şi al împlinirii, departe de a fi întâmplător, constituie chiar esenţa vieţii liturgice a Bisericii, a slujbei nu numai ca întreg, ci şi a părţilor componente − fiecare perioadă a anului, fiecare slujbă, fiecare Tai­nă. Ce ar fi Paştele fără tăcerea străvezie a Sfântului şi Binecuvântatului Sabat [Sâmbetei celei Mari]? În­tunericul solemn al Vinerii Mari fără pregătirea înde­lunga din Postul Mare? Tristeţea Postului Mare nu este oare transformată în “tristeţe strălucită” prin lumi­na care îi vine din Paştele pe care îl pregăteşte? Dacă astăzi slujba Bisericii a încetat să mai fie pentru mulţi oameni cea mai profundă nevoie şi bucurie a vieţii, aceasta se datorează, înainte de toate, faptului că au uitat sau poate niciodată n-au ştiut legea esenţială liturgică a pregătirii şi a împlinirii. Nu experimentează nicio împlinire şi ignoră pregătirea pentru că nu îşi doresc nicio împlinire. Atunci întradevăr slujba pare supravieţuirea irelevantă a unor forme arhaice, care sunt aduse la viaţă de un “concert” sau de o “solemnitate” artificială şi fără gust.

Botezul nu este excepţie de la acest principiu fundamental. Cere pregătire chiar dacă persoana umană care trebuie botezată are doar câteva zile şi nu este capabilă să înţeleagă ceea ce i se întâmplă. Biserica Ortodoxă, spre deosebire radicală în acest aspect de unele secte “raţionaliste”, nu a pus niciodată “înţele­gerea” ca pe o condiţie pentru Botez. Ea ar spune că mai degrabă adevărata “înţelegere” este făcută prin Botez, este rezultatul şi rodul ei, şi nu condiţia. Sun­tem foarte departe de ideea simplistă că Botezul nu poate fi primit decât dacă este “înţeles” şi “acceptat” şi de aceea trebuie administrat doar “adulţilor”. Poate că harul ultim al Botezului este într-adevar că ne fa­ce copii, că restaurează în noi acea “copilărie” fără de care, după cuvintele lui Hristos însuşi, este imposibil să primim împărăţia lui Dumnezeu. Deci ceea ce re­prezintă pregătirea este un act în întregime al Bisericii, recapitularea de către ea a tot ceea ce face posibi­lă regenerarea baptismală. Pentru că întreaga Biserică este schimbată, îmbogăţită şi împlinită când un alt co­pil al lui Dumnezeu este integrat în viaţa ei şi devine membru al Trupului lui Hristos.

Spunem că Botezul este o Taină pascală, iar Paş­tele înseamnă “trecere”, “depăşire”. Aceasta trecere debutează cu ritualurile pregătitoare şi le face adevă­ratul început al Tainei, pregătirea a ceea ce îşi va găsi împlinirea în Taina apei şi a Duhului.

 

* Fragment din cartea “Din Apă şi din Duh” de Alexander Schmemann, pag. 21-25, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009.

 

 

 

 

 

[1] Cf. The Prayers at the Reception of the Catechumens, I.F. Hapgood. Service Book…, ed. a II-a revizuită. New York 1922. pp. 271-275.

[2] Cf. lucrarea Great Lent, St Vladimir’s Seminary Press, New York, 1969, ed. rev., 1974, pp. 14 şi 137. Despre înstituţia catehumenatului v. H. Lecclercq. “Catechese, catechisme, catechumene”,în Dictionnaire d’Archeologie Chretienne et de Liturgie, 2.2 (1910), pp. 2530-2579; J. Danielou, “L’institution catechumenale aux premiers siecles”, în Documentation catechistique (Commission nationale de l’enseignement religieux), Dijun, 1957, pp. 27-36. De asemenea “La Maison Dieu”, 10 (1957): “L’initiation chretienne” şi 58 (1959): “Du catechumenat a la confirmation”.

[4] Despre Liturghie ca “pregătire şi împlinire” v. Lucrarea Great Lent, pp. 45-55.