„Suntem publicul unui spectacol prost de toate părțile” – este fraza pe care am notat-o pe prima foaie care mi-a căzut sub mână atunci când urmăream o discuție de la TVR1 între doi intelectuali din România. Dincolo de asta, îmi rămăsese în minte și titlul „Un veac de singurătate”, romanul pe care îl recitisem în ultima perioadă, pe care notasem acea frază și care încă mai stătea pe noptiera mea. În timpul acestei lecturi revăzusem narațiunea cărții altfel decât la prima citire – inclusiv prin ochii a ceea ce trăim noi acum. Prin perspectiva zilelor noastre.

Nu voi realiza aici o dezbatere pe marginea vestitului roman, dar nu neg că atunci când citeam despre personajele din Macondo (n.n – un sat izolat de lume și întemeiat de un grup de oameni în frunte cu Jose Armando Buendia) ale lui Garcia Marquez am făcut o paralelă cu noi. Așadar, iată-ne trăind aici, în această republică, cu sau fără voia noastră, zbătându-ne, luptând sau trăgând mâța de coadă, împroșcăndu-ne cu venin și noroi, după care ștergându-ne, uneori cu pumnii, sau, de ce nu, aruncându-ne unii pe alții peste balustradă. Așadar, „life is hard and then you die” (trad. „viața e grea și după aceea mori”), pare să fie expresia perfectă care ne caracterizează și de care nu mai scăpăm.

Mai grav e că singuratatea sau izolarea în care ne bălăcim și ne complacem pare să fie trăsătura care ne definește, dar și care nu prea ne deranjează. Fie că e vorba de singurătatea politică sau izolarea personală în care ne-am tăvălit, volens nolens, de la 90 încoace, noi tot apatici suntem la schimbarea reală – care nu a venit nici după 28 noiembrie!

Găsim la toate soluții în… felul nostru. Nu avem bani în republică? Nicio problemă. Soluția – trimitem peste un milion de concetățeni peste hotare. Ni se vorbește în rusă. Și aici nikakaia problema – trecem repede la „privet” (trad. – salut). Vrem în UE? Lasă că ajungem noi cumva acolo – fiecare cum poate. Unii se îmbată cu promisiuni, alții își iau pașaport român, o a treia categorie dau  ilegal 5000 de euro pentru o viză etc. etc. Suntem descurcăreți, nu glumă. Dar vezi că gluma asta are și ea o limită. Se îngroașă de la o zi la alta. Se umflă, crește, deranjează și într-o zi va răbufni rău de tot. Sau… poate nu… vom găsi și la asta o soluție. Vorba vine: moldovenii nu sunt egipteni…

Noi, „moldovenii” sau „basarabenii” (fiecăruia cum îi place), la fel ca și cei din romanul lui Garcia Marquez, părem deseori rupți de lume, lipsiți de realism, trăind asemeni lor o fuziune dintre real și fantastic ce vizează deopotrivă realități sociale, politice, istorice și spirituale ale spațiului în care ne ducem crucea. Avem și noi din ‘90 încoace scene de răzvrătire (ultima pe 7 aprilie 2009), de „viață și de moarte” (vezi fiecare ciclu electoral), iluzii interminabile (integrarea europeană, de exemplu). Apoi plonjăm în unele incertitudini crase care nu fac decât să mă ducă iar și iar la acea comparație cu cei uitați și pierduți în Macondo a lui Marquez.

Și chiar dacă cineva dintre noi ar spune că nu e adevărat și că suntem mai breji decât ei, că stabilim legătura, în cazul nostru cu Europa, prin acel vestit și mult așteptat tren (cel european) teamă îmi este că ne mințim frumos. Repet, teamă mi-e că trenul nostru european va rugini la fel ca și cel din Macondo. Și asta, din nou, din cauza incertitudinilor și a necunoașterii în care plonjăm. Mai pre limba lui Marquez: „din cauza prafului, a păianjenilor și a trecerii timpului”, care ni se strecoară printre degete, fără să îl fructificăm în niciun fel, încremenind în același proiect – iluziile noastre cele de toate zilele, politice și identitare. Astfel, riscăm să nu progresăm în niciun fel.

Suntem cineva. Este lauda pe care o invocăm parcă tot mai des în ultima vreme despre noi înșine. Ne laudă Europa. Iar ne noi ne ambalăm și declarăm tot mai convinși că vom reuși „prin noi înșine”, că nu mai avem nevoie de nimeni, că „suntem moldoveni și punctum”. Și nu înțelegem că nu facem decât să ne izolăm și mai tare…

„Veacul nostru de singurătate” continuă…