Mereu cînd abia îi treceam pragul oraşului în care am copîlărit, mereu mă treceau fiori parcă.Anu I de facultate era trist de luni pînă joi şi prindea viaţă doar vineri şi doar la gara de Nord.
Ştiam drumu pe de rost.. orice cotitură şi orice groapă apărută peste iarnă.
Orice revenire acolo, cu timpul, a pierdut din farmec şi din culoare. De la o vreme revenirile erau rare, sumbre şi scurte.
Întîmplarea a făcut să merg iarăşi acolo. Acolo unde nu mai am de ce să merg, decît pentru amintiri şi oameni străini de care mă leagă acestea. Am mers la întîlnirea cu anii de liceu. Nici aceştia nu ai mei - străini.
Şcoala aia, mereu concurentă cu liceul pe care l-am absolvit, părea atît de mare cîndva... acuma părea un ascunziş rece pentru copii rătăciţi. Pereţi sovietici şi pînă n ziua de azi, cu renumitele "gazete de perete" obosite de ani şi lipsite de priviri, păreau ruşinaţi parcă.. acoperiţi cu straturi de vopsea şi mîngîiaţi pe alocuri de mînile abile ale elevilor.
Clasa, pe care am mai vizitat-o altă dată era şi ea, la fel ca cei prezenţi, nedumerită de ce se întîmplă şi ca un bolnav alzheimer nu mai ştia cine sunt cei care-i acoperă scaunele mici şi băncile decolorate. Aburită de respiraţie şi gînduri mult prea mature pentru pereţii ceea galbeni, dădea frîu liber numai prin geamurile noi cu care se mîndrea şi peste care imaginea se completa cu glod şi cer înnorat.
Sala de festivităţi, care ani în şir îmi părea enormă, dar sigur mult mai aiurea ca cea din liceul meu, acuma abia de reuşea să încapă vreo 50 de oameni... veniţi aici pentru o cauză pe care probabil nu şi-o puteau explica clar, aşa cum n-am reuşit nici eu.
Pe dreapta erau vreo 5 profesori.. bătrîni ... cu feţele şi plămînii îmbibaţi de cretă, privirile calde.. înlăcrimate şi riduri în loc de zîmbet.
Cei care ţineau rol de gazdă erau absolveţii 2011. Nişte copii, de calitatea 3. Cu vise mari, haine şi suflete şifonate.. şi valori, pe care şi le imaginează încă adevărate.
Într-un colţ, pe un stand, poze alb-negru... întitulat in-memoriam... cu nume care sunau cunoscut şi măreţ altă dată.
Programul şi distracţia nu părea să fie vesel nici măcar pentru cei care l-au conceput.
Totul s-a petrecut repede. Cuvinte banale, pronunţate fără a le fi înţeles sensul şi rostul. Şi iar priviri rătăcite.
Drumul spre Chişinău, deşi stricat de vreme şi autorităţi, mi-a părut la fel de drag cum părea cîndva pornirea de la autogară... multaşteptat şi aproape.
Şi.. de data asta nu mi-a mai dat de ştire înţepătura ceea în inimă, cînd păşeam pragul oraşului în care am copilărit.
imagine
.
