Închid ochii și aștept să vină el, să mă cuprindă în brațele sale morfice, să mă ducă pe tărâmul viselor și a liniștii. Aștept să vină somnul…
Dar tot așteptându-l, se încuibează in mintea și sufletul meu ea, insomnia. Deși nu o chem niciodată, ea cu o insistență debordantă vine, atunci când are ea chef și mă ține de povești cât este noaptea de lungă. Asemenea nopți mi se par mai puțin colorate, iar uneori sunt de un negru spălăcit, de un negru urât și iritant. Ea îmi povestește orice, doar ca sa mă țină trează: ce a făcut azi, ce va face mâine, câte oi sunt pe pășunea lui badea Ion, începe să-și enumere aspirațiile și dorințele, iar eu tot o ascult și ascult, chemându-l cu un glas mut pe cel pe care-l caut.
Uneori, atât de mult îi place compania mea, încât nu mă lasă până dimineața, și din ora în ora mă tot întreabă: ”Nu dormi???”. Alteori mă ”bucură” cu prezența ei, doar o bucată de noapte, și pleacă alene, alteori vine și stă de vorba zile, săptămâni, chiar luni întregi.
Îi propun să mai meargă și pe la alte case, poate acolo găsește ascultători noi, oameni mai interesați. Dar ea, nu pleacă și basta.
Uneori, mă privește ziua cu un surâs sarcastic și ironic, spunându-mi ”Ești cam obosită azi”….
Dar când și o ascult, eu tot pe el îl aștept – somnul, cel care-mi va dărui relaxare. Cel fără de care nu pot trăi.
