Majoritatea părinților își doresc ca băiatul sau fata lor să învețe cel mai bine la școală, sa fie cel mai bun student, să fie admis nu numai la o facultate dar la 2 sau 3 odată, să frecventeze diverse secții: karate, box, pictura, muzica, dansuri, să le facă nepoți, să nu-i facă de rușine și să fie copilul model, cu care s-ar putea lăuda la toata lumea.
Asta tot își doresc părinții. Dar pe copiii i-au întrebat ce își doresc ei cu adevărat???

Binele unuia e răul altuia, este citatul meu preferat.

În una di cărțile lui G. Liiceanu am citit istorioara unui tânăr, care la un moment dat s-a îmbolnăvit. După absolvirea liceului, contrar voinței sale a intrat la facultatea de matematică. Asta pentru că așa vroia tată-l său, care a strâns toată viața bani pentru a-l face pe fiul său matematician. Dar fiul visa la o carieră de profesor de literatura. Încercând să nu-l dezamăgească pe tatăl sau și trăindu-și viața după un scenariu scris de altcineva, tânărul a căzut la pat. Vizitându-l în spital, tata a înțeles ce greșeală enormă a făcut, impunându-i fiului drumul pe care el nu vroia să meargă. După ce s-a recuperat tânărul, a pornit pe calea devenirii unui profesor de literatura, activând și până în ziua de astăzi.

Recent am auzit povestea unei fete, de 22 de ani, care a plătit un preț prea scump pentru a fi copilul model pe care și-l doreau părinții. A intrat la două facultăți odată, medicina la Chișinău, și alta la București. Din cauza stresului si presing-ului părinților a cedat nervos și suferă acum de depresii grave. Ea își dorea din suflet să facă psihologie. Părinții i-au interzis, motivând cu faptul că asta nu e o profesie bănoasă în RM. Dânsa și-a găsit alinarea în sânul sectei Matriona, pentru că părinții au tot purtat-o pe la toate mănăstirile în speranța că fiica lor va găsi liniștea sufleteasca. Dânșii mai au o soluție: măritișul. Cred cu acesta vor rezolva problem care de fapt nu este a ei, ci a lor. Au pus prea mari poveri pe umerii acestei fete, care acum rătăcește în lume în căutarea de sine.

Când veneam de la școala, și primeam o notă mai mică de 10, eram întrebată de ce nu 10 și mi se dădea drept exemplu fata lui cutare-cutărescu care avea 10 pe linie. Ei nu înțelegeau că ”tărtăcuța” mea avea capacități doar pentru un 9, sau 8. Și pe mine mă cheamă Nati, și eu nu sunt adusă pe lumea asta cu scopul de a clona rezultatele altcuiva, ci să le am pe ale mele fie ele bune sau rele.

Acum stau și-mi dau o întrebare, oare nu este prea mare prețul plătit pentru a-ți crea un copil-model, care trebuie să accepte tot ce vor părinții si să realizeze visurile cele mai mari ale părinților, pentru a face ceia ce ei rîndul lor n-au reușit?

Dar cum rămâne cu individualitatea copilului, cum rămâne cu alegerea propriei cărări în viață și cu frustrările și impresia că trăiești viața altcuiva?

P.S. Acest eseu este dedicat unui amic, carui i s-a impus drumul in viata…