Anna Iablonskaia
(20.VII.1981 - 24.01.2011)
Aş putea spune că Anna Iablonskaia (numele i se trage de la iabloko – măr!) mi-a fost vecină. Eu – la Chişinău, ea – la Odessa, oraş deschis mării, orizonturilor pe care l-am îndrăgit încă din tinereţea mea studenţească; oraş pe care l-am cutreierat în lung şi în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraş în care, sâmbetele, desantam mai mulţi juni basarabeni ca să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spaţiu din URSS unde cartea românească era liber non grata (liber… ne-liberă!)… Oraş în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi cel intitulat „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, şi pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, scriind despre el (iertată-mi fie lipsa de modestie): „…un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”În ziua de 24 ianuarie, Anna Iablonskaia, poetesă, prozatoare, dramaturg, plecase la Moscova, invitată să primească un premiul pentru piesa „Păgânii”. La viaţa ei (atât de scurtă! – născută în 1981) primise multe premii importante, inclusiv – peste hotarele Ucrainei, Rusiei. La ora 16,05, Anna le-a telefonat prietenilor, anunţându-i că avionul în care se afla a aterizat în aeroportul Domodedovo (s-ar traduce: Casa Bunicului...), de unde ea va lua un taxi etc., dat fiind că peste două ore şi jumătate trebuia să urce pe podium, să primească premiul. (Cunosc şi aeroportul Casa Bunicului - Domodedovo, şi locul în care, ultima oară, în ziua de 23 noiembrie 2009, ca şi Anna, aşteptam şi eu să-mi vină bagajele, după care s-o iau spre centrul Moscovei, la cea de-a VI-a Bienală Internaţională a Poeţilor...)…La ora 16,32 s-a declanşat explozia. Anna nu a mai răspuns la telefon, cu toate că prietenii mai sperau că iată-iată soseşte la festivitate. Anna Iablonskaia s-a aflat chiar în epicentrul exploziei… Şi a fost printre cele 35 de jertfe ale atacului terorist. În ajun, pe blogul său scrisese: „Simt că nu-mi mai rămâne mult timp…” O presimţire?... Nu, nu e o simplă spusă că inima artistului adevărat e un seismograf deosebit de sensibil…Versurile Annei Iablonskaia pe care le-am tradus drept pios omagiu pentru ea, vecina mea, colega noastră, nu au nimic din ceea ce s-ar numi – de ocazie... (Atât de cutremurătoare!) Sunt versurile unei poetese deosebit de înzestrate, care s-a stins la numai 30 de ani. Soţul e neconsolat, însă fetiţa-i de trei anişori încă nu ştie ce s-a întâmplat. Îşi aşteaptă mama… Până va creşte şi îşi va da seama ce înseamnă un atac cu bombă într-un aeroport internaţional…
Anna IABLONSKAIA
* * *
eu beau apă caldă în ea cu o schijă de lămâieoraşule îmi placesă scobesc cicatricele din antebraţemacaralele portuareşi oamenii ce trăiesc în regim monoodată şi odată vor scăpa balcoanele lor în infinitîmi place să îmbuc pateuri umplute cu sunetele liniilorîmi plac formularelenecompletate cu scrisul cuiva pe mine mă vor împacheta în ulcioare din soare şi argilăsau pur şi simplu în cutii de fier zângănitoareşi eu voi începe să citesc „anatomia visului şi a momentului”,înfofolindu-mă în duioşie,mergând după plugul cosmicdevenind – posibil – nu muzică, ci instrumentîn mâinile Omului ce are şi el un cerc de argint
RAILWAY INDUSTRIAL
este foarte transcendentalsă te fotografiezi la garăîncercând să prinzi cu obiectivul şi guracozile clădirilor ce se îndepărteazămirosul de metal topitfalsetul estival al bardului cu o singură mână,pateuri cu carne, marginea plapumei umededin geamul vagonului de treneste al naibii de conceptualsă umbli desculţ pe şinele recite poţi simţi într-un fel supra-stâncilorploaie plată de apriliesau mărunt pietriş înţepător argilos terasament galbenşi de-a dreptul transcendental ecă femeia se numea Anna
ECLIPSĂ
Invidiez oamenii ce pot dormi în trenşi care cu atâta încredere beau uncropuldin paharele zângănitoare,Oamenii pentru care toate şinele de pe lumenu ar fi decât o singură brazdă
şi cărora paralele le sunt mai scumpe decât meridianeleEu invidiez oamenii care iubesc oamenii –oamenii nelumiţi se plimbă undeva departe de găriobsedaţi de un şir de idei prosteşti, dar eternede a transforma pietrele… de a transforma pietrele în metale preţioaseEu invidiez oamenii, mai exact – îl invidiez pe un singur om – pe cel care cu adevărat este regele plantelor şi al fiarelorSe zice că El se află înăuntruEu îl voi îmbrăţişa în întunericaşteptând – posibil aurora, posibil – eclipsa
Traducere de Leo BUTNARU
