L-am întrebat o dată pe părinte: ”Spuneți-mi vă rog în ce cărți biserici scrie câte pomeni și ce fel de pomeni trebuie să dai la înmormântări sau la parastasuri?”. ”Nu scrie în nici o carte, fiecare sat are obiceiul său.”

Cu ce se ocupă de obicei la noi rudele și prietenii când cineva a decedat? Nu, nu cu jelitul și bocitul pentru ca nu au timp , ci cu : alegerea pomenilor, cumpărarea produselor pentru masa de pomenire, cu facerea podurilor și a pomului vieții, cu distribuire pomenilor : ce, cât și cui (asta în cazul în care răposatul sau răposata nu a lăsat instrucțiuni clare scrise cui să-i dea șalinca sau masa din casa cea mare), cu pregătirea bucatelor pentru masa de pomenire, șamd.
Țin bine minte, când a murit unchiul meu, mama nici nu mai avea puteri să-l bocească, atât de epuizată și obosita era după toată organizarea înmormântării și respectării tradițiilor.

Știți despre ce vorbesc oamenii după ce vin de la înmormântări?
Cât de bogată a fost masa de pomenire, ce pomeni s-au dat și dacă s-au respectat toate tradițiile după care trăiește satul cutare!

Acum mă întreb care o fi semnificația celor 12 poduri care se fac cu bomboane, prune uscate, prăjiței, cutii de chibrituri, cămașa sau capot , a pomului vieții, care este o craca de copac,” împodobită” tot cu diverse obiecte (am dus o data pomul vieții – mă rugam să ajungem cât mai repede la cimitir, astfel îmi rupeam brațele!) , și de ce trebuie să dăm atâtea pomeni și să facem o masa atât de copioasă???

Eu mi-am zis, că o să scriu în testament să nu cumpere pomeni, să nu facă masa pentru neamuri, ci să meargă la un azil de bătrâni sau la o casă de copii și să le facă acolo o masă și să-i servească cu bucate. Mi se pare că asta e adevărată pomană, să-i dai unuia care nu e îndestulat, care într-adevăr are nevoie de o masă caldă.

Am mai auzit și altă vorbă : ”Doamne ce bine îi stă în sicriu!” Chiar vi se pare că poate să-i stea bine unui om, care a dormit de vecie, care e pământiu la față, și stă într-un cavou cu mâinile pe piept????
Ar fi de râs, dacă nu e aberant….

Cu umorul stăm bine, iată cu alte chestii mai rău….

Mi-a povestit o doamna cu care am împărțit salonul de spital, despre sate din România, în care se plătesc ”cotizații pentru biserică”, și cazul unui biet creștin, care nu a plătit cotizațiile pe parcursul vieții sale, iar când a decedat, clericii le-au spus neamurilor că nu-i fac slujbă în biserică, până nu achită 900 de RON, datorie pe care o are răposatul față de biserică. Păi ce credeți, neamurile nu au strâns bani repejor pentru a-l înmormânta creștinește, nu ca pe un tâlhar sau sinucigaș???

De fiecare dată când intru intr-o biserica creștin ortodoxă de la noi sau din Rusia, mă întreb : oare chiar bunului Dumnezeu îi trebuie atâta aur și pietre semiprețioasa, cât are biserica asta? De ce preoților le trebuie veșminte BRODATE CU FIR DE AUR și de mătase ?
Nu, nu-i trebuie nimic Domnului, asta nouă pământenilor ne trebuie că să arătam, să facem exhibiționism bisericesc, ca să vadă lumea ce lăcașuri sfinte mărețe și pompoase avem noi.

De la un timp în coace, am impresia ca preoții se întrec între ei cine are cea mai frumoasă și mai încăpătoare biserică, cine are mai multa marmora și suprafața poleită din aur, cine are cel mai frumos altar, și să nu uităm și de aceleași veșminte….

Vizitând bisericile din Sankt-Petersburg Isaakoskii sobor, Spas na crovi si Cazanskii sobor, involuntar mă întrebam : ”Oare câți bani au fost luați de la bieții țărani ruși, pe timpurile țarilor, și câtă muncă a fost depusă de tot acei mojici, pentru a construi aceste temple bisericești?” ”Oare chiar asta Dumnezeu vrea?”

Categoric, nu. Asta se face tot de dragul ochilor lumii.

Ceva e putred la mijloc, ceva trebuie schimbat aici.

Cât timp o să mai facem tot numai de dragul ochilor lumii și pentru gura satului, dar nu conduși de propria conștiință și adevăratele valori?