În trecut, în timpul “perioadei de aur” a Liturghi­ei creştine, Taina Botezului era săvârşită în noaptea pascală, ca parte componentă din prăznuirea anuală a Paştelui[2]. Chiar şi astăzi, mult după ce legătura dintre cele două slujbe a fost ruptă, ritualurile baptisma-le şi slujba pascală păstrează încă o pecete de neşters a conexiunii şi a interdependenţei lor iniţiale[3]. Totuşi mulţi creştini nu sunt conştienţi de aceasta. Mulţi nu ştiu că slujba Paştelui este în primul rând o Liturghie baptismală; că, atunci când aud în ajunul Paştelui ci­tirea biblică despre trecerea prin Marea Roşie sau despre cei trei tineri în cuptor sau despre Iona în pân­tecele chitului, ascultă cele mai vechi “paradigme” ale Botezului şi participă la marea priveghere baptis­mală. Ei nu ştiu că bucuria care iluminează noaptea sfântă, când răsună vestirea măreaţă “Hristos a înviat!”, este bucuria celor care “în Hristos s-au botezat, în Hristos s-au îmbrăcat”, care erau “îngropaţi cu El prin Botez în moarte, pentru ca, precum Hristos a în­viat din morţi prin slava Tatălui”, tot aşa ei să meargă “întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). Mulţi creştini nu au învăţat că Paştele ca sărbătoare liturgică şi Postul Mare ca pregătire liturgică pentru Paşte s-au dezvol­tat iniţial din săvârşirea Botezului; că Pascha [Paşte­le], “sărbătoarea sărbătorilor”, este cu adevărat îm­plinirea Botezului şi că Botezul este cu adevărat o taină pascală.

Ştiind toate acestea înseamnă mai mult decât a în­văţa un capitol interesant de arheologie liturgică. Es­te de fapt singura cale către o înţelegere mai amplă a Botezului, a semnificaţiilor sale în viaţa Bisericii şi în viaţa noastră în calitate de creştini. Şi de această în­ţelegere mai amplă a tainei fundamentale a credinţei şi a vieţii creştine avem astăzi nevoie, mai mult de­cât orice.

De ce? Pentru că, spunând foarte simplu, Botezul este absent din viaţa noastră. Desigur, este încă ac­ceptat de către toţi ca o necesitate evidentă. Nu este combătut, nici chiar pus la îndoială. Este săvârşit în permanenţă în bisericile noastre. Este, cu alte cuvin­te, “luat ca atare”. În ciuda acestui fapt, îndrăznesc să spun că într-un sens foarte concret el rămâne absent şi că această “absenţă” este astăzi cauza multor trage­dii din Biserică.

Botezul este, mai întâi, absent din Liturghia Bise­ricii, dacă prin Liturghie înţelegem ceea ce termenul leitourgia a însemnat întotdeauna: un act integral în care întreaga Biserică, adică întreaga comunitate, es­te implicată, la care realmente participă. Nu este oa­re adevărat că, din punct de vedere liturgic, Botezul a devenit astăzi o celebrare familială privată, săvârşi­ta de regulă în afara cultului integral al Bisericii, mai exact în afara leitourgiei? Nu este adevărat că cineva poate merge regulat la Biserică ani de zile fără să par­ticipe la niciun Botez, fără să cunoască măcar cum es­te acesta săvârşit?

Fiind astfel absent din Liturghie, Botezul este ab­sent, fireşte, din spiritualitatea noastră. Un creştin din vechime ştia, de exemplu, că Paştele în fiecare an este o prăznuire a propriului său Botez, a propriei sale intrări în şi participări la viaţa lui Hristos celui învi­at. Ştia că învierea lui Hristos era din nou arătată şi reafirmată în acest act al regenerării şi renaşterii prin care noii membri erau integraţi “întru înnoirea vie­ţii”. Creştinul de astăzi însă nu se mai pune nici pe el, nici Biserica în legătură cu Botezul. Ştie, desigur, că a fost botezat şi că acel Botez este o condiţie necesară pentru apartenenţa sa la Biserică. Dar această cunoş­tinţă rămâne abstractă. Nu este legată de Biserică în calitate de comunitate a celor care au murit cu Hristos şi cărora le-a fost dată o nouă viaţă în El. Spiritualita­tea sa nu mai este astfel baptismală, precum era cea a creştinilor de la început. Botezul pentru el a încetat să mai fie o realitate permanentă şi o experienţă care îi iluminează întreaga viaţă, un izvor nesecat de bucurie şi speranţă. Este menţionat undeva pe certificatul de Botez, dar cu siguranţă nu în memoria sa de creştin. Iar el nu mai trăieşte Paştele şi Cincizecimea, Crăciu­nul şi Bobotează [Epifania], şi de fapt întreaga Litur­ghie a Bisericii, în legătura lor directă cu Botezul, ca realităţi ale căror semnificaţie şi eficacitate în Biseri­că sunt împlinite în şi prin Botez. În sfârşit, încetând să mai hrănească spiritualitatea creştină, Botezul şi-a pierdut în mod evident puterea să modeleze concepţia creştină despre lume, adică atitudinile noastre de principiu, motivaţiile şi hotărâ­rile. Nu există astăzi nicio “filosofie de viaţă” creştină care să cuprindă totalitatea existenţei noastre, atât fa­milia, cât şi profesia, istoria, cât şi societatea, mora­la, cât şi fapta. Pur şi simplu nu e nicio diferenţă între “valorile” şi “idealurile” acceptate în cadrul comuni şi altele din afară. Un creştin astăzi poa­te fi un “membru de nădejde al parohiei”, în timp ce trăieşte după standarde şi filosofii de viaţă care nu au nimic de-a face cu credinţa creştină, dacă nu chiar îi sunt opuse făţiş.

Un creştin din trecut ştia nu numai la nivel intelec­tual, dar şi cu întreaga sa fiinţă, că prin Botez a fost pus într-o relaţie radical nouă cu toate aspectele vieţii şi chiar cu “lumea” însăşi; că a primit, odată cu cre­dinţa, o concepţie radical nouă despre viaţă. Botezul era pentru el punctul de plecare şi, de asemenea, te­melia “filosofiei de viaţă” creştine, a unei permanente direcţionări care îl conducea cu fermitate de-a lungul întregii sale existenţe, oferindu-i răspunsuri la toate întrebările sau rezolvându-i toate problemele.

Această temelie este încă aici cu noi. Botezul se săvârşeşte. Dar a încetat să fie înţeles ca uşa care duce spre o nouă viaţă şi ca puterea de a lupta pentru păs­trarea şi dezvoltarea în noi a acestei noi vieţi.

2.

Aceasta este consecinţa tragică a ceea ce pentru mulţi ar părea o dezvoltare secundară şi pur exterioa­ră: transformarea Botezului într-o ceremonie privată, încetarea de a mai fi inima Liturghiei şi a spiritualită­ţii Bisericii. Dintr-un punct de vedere formal – dog­matic sau canonic —, ar părea neimportant. Oare nu este Botezul valid indiferent de câţi oameni partici­pă, de timpul şi locul săvârşirii, de cantitatea de apă folosită? Totuşi chiar existenţa unui asemenea “punct de vedere” arată cât de profund despărţită de adevaratul tul duh şi de Tradiţia Bisericii este conştiinţa noastră dogmatică şi canonică modernă, cât de radical ignoră vechiul principiu lex orandi lex est credendi, “regula rugăciunii este regula credinţei”.

De fapt acest „punct de vedere”, considerat as­tăzi ca fiind o regulă ortodoxă, este rezultatul acelei “pseudomorfoze apusene” a teologiei ortodoxe ca­re a început după ce perioada patristică s-a încheiat şi care a otrăvit Biserica cu un duh legalist complet străin Părinţilor şi Tradiţiei primare. Această influen­ţă apuseană a dus la o îngustare a înţelegerii Botezu­lui, într-adevăr, cineva poate citi şi reciti manualele contemporane de teologie ortodoxă fără să găsească măcar de ce apa este folosită în Botez, care este legă­tura dintre moartea lui Hristos şi înviere, de ce Sfân­tul Mir trebuie sfinţit doar de episcopi – explicaţii evi­dent esenţiale pentru înţelegerea Tainei Botezului. În aceste manuale Botezul este definit aproape exclusiv ca fiind “îndepărtarea” păcatului originar şi dobândi­rea harului, ambele acte fiind “necesare”, într-un sens juridic al cuvântului, pentru mântuire[4]. Dar Botezul ca taină a regenerării, ca o recreare, ca Paşte perso­nal şi Cincizecime personală a omului, ca integrare în laos, poporul lui Dumnezeu, ca “trecere” de la viaţa veche la cea nouă şi, în sfârşit, ca o epifanie a împără­ţiei lui Dumnezeu: toate aceste înţelesuri care fac Bo­tezul central şi esenţial pentru spiritualitatea şi expe­rienţa creştină primară sunt practic ignorate, şi aceas­ta tocmai pentru că nu se potrivesc în cadrul legalist adoptat din Apus.

Acest tip de teologie a spus practic totul despre va­liditatea Tainelor în general şi a Botezului în special. Singura întrebare care nu pare să stârnească interes este: ce devine valid în Botez? Şi de aceea această teologie oficială de fapt a ajutat şi a amplificat decandenţa liturgică, ce a înlăturat Botezul din leitourgia Bisericii şi l-a transformat într-o ceremonie priva­tă. Dacă “validitatea” Tainei nu cere altceva decât un preot valid şi o cantitate de apă, dacă, mai mult, doar “validitatea” este importantă şi nimic altceva, de ce să nu fie redusă Taina la aceste cerinţe fundamenta­le? De ce să nu avem apă şi untdelemn sfinţite de di­nainte pentru a economisi timpul nostru preţios? De ce să ne mai preocupăm de reguli arhaice care prevăd ca “toate lumânările să fie aprinse”, iar preotul “să fie îmbrăcat în veşminte albe”? De ce să mai implicăm în aceasta parohia, comunitatea, poporul lui Dumne­zeu? Astfel astăzi durează cam cincisprezece minu­te săvârşirea într-un colţ întunecat al Bisericii, cu un “psalt” care dă răspunsurile, a unui act în care Părinţii vedeau şi slăveau cea mai mare sărbătoare a Bisericii: o Taină “care îi umple de bucurie pe îngeri, pe arhan­gheli şi pe toate puterile cereşti şi pe toate fiinţele de pe pământ”, o Taină pentru care Biserica s-a pregă­tit timp de patruzeci de zile de post şi care constituie însăşi esenţa bucuriei ei pascale. O Liturghie decandentă sprijinită de o teologie decandentă şi ducând la o spiritualitate decandentă: aceasta este situaţia tristă în care ne aflăm astăzi şi care trebuie corectată dacă iubim Biserica şi dorim ca ea să devină iarăşi puterea care transformă viaţa omului.

3.

Trebuie să redescoperim Botezul – înţelesul lui, puterea, adevărata lui validitate. Scopul acestei lu­crări este de a ajuta la această redescoperire sau, mai degrabă, de a enumera condiţiile preliminare pentru aceasta. Pentru că adevărata redescoperire trebuie să se petreacă de fiecare dată când Biserica săvârşeşte această mare Taină şi ne face pe toţi participanţi şi martori la ea.

Ţelul teologiei liturgice, după cum îl indică şi nu­mele, este să depăşească divorţul fatal dintre teologie, Liturghie şi spiritualitate – un divorţ care, aşa cum am încercat deja să arătăm în altă parte[5], a avut consecin­ţe dezastruoase atât pentru teologie, cât şi pentru Li­turghie şi spiritualitate. A lipsit Liturghia de înţelege­re sa proprie de către oameni, care au început să va­dă în ea ceremonii frumoase şi misterioase la care, în timp ce asistă, nu participă efectiv. A lipsit teologia de izvorul ei viu şi a transformat-o într-un exerciţiu inte­lectual destinat intelectualilor. A lipsit spiritualitatea de conţinutul viu şi de termenul ei de referinţă. Dar nu aşa stăteau lucrurile cu Părinţii. Dacă teologia lor în­că este pentru noi criteriu şi izvor de inspiraţie, aceas­ta este pentru că ea e înrădăcinată în experienţa vie a Bisericii, în realitatea profundă a comunităţii cultice. Este foarte clar că explicaţia teologică a Botezului a apărut ca explicaţie catehetică a ritualurilor baptismale – de fapt ca parte constitutivă din slujba însăşi. Aici teologia a început ca o reflecţie inspirată despre slujbă, ca revelare a sensului ei adevărat. Iar când îi citim Părinţi, cât de departe suntem (şi ce împrospător!) de explicaţiile simbolice superficiale ale ritualurilor liturgice atât de tipice literaturii postpatristice, cât de departe suntem chiar de definiţiile reci legaliste ale manualelor noastre!

Să înţelegem Liturghia din interior, să descope­rim şi să experimentăm acea “epifanie” a lui Dum­nezeu, a lumii şi a vieţii pe care Liturghia o cuprinde şi o transmite, să legăm această viziune şi putere de propria noastră existenţă, de toate problemele noas­tre: acesta este scopul teologiei liturgice. Din toate acestea, Botezul este cu adevărat începutul, temelia şi cheia. Întreaga viaţă a Bisericii este înrădăcinată în Viaţa Nouă care străluceşte din mormânt în prima zi a noii creaţii. Această nouă viaţă este oferită în Botez şi este împlinită în Biserică. Am început introducerea cu menţionarea legăturii liturgice iniţiale dintre Paşte şi Botez. Întregul nostru studiu nu este altceva decât o încercare de a explica înţelesul acestei legături şi de a transmite, pe cât este posibil pentru bietele noas­tre cuvinte omeneşti, bucuria de care este plină viaţa noastră creştină.

 

* Fragment din cartea “Din apă şi din duh” de Alexander Schmemann, Ed. Sofia, Bucureşti, pag. 11-19.

 

[1] Fragment din cartea “Din apă şi din duh” de Alexander Schmemann, Ed. Sofia, Bucureşti, pag. 11-19.

[2] Despre legătura liturgică dintre Botez şi prăznuirea Paştelui, v. Tertullian: “Paştele oferă ziua cea mai solemnă pentru Botez, pentru că atunci s-au petrecut Patimile Domnului nostru şi în ele suntem botezaţi… După aceasta, Cincizecimea este o perioadă foarte potrivită pentru fixarea Botezului, pentru că în timpul ei învierea Domnului nostru a fost făcută cunoscută de mai mul­te ori între ucenici şi atunci harul Duhului Sfant a fost dat prima oară…” (De Baptismo 19). V., de asemenea, descrierea Botezu­lui răsăritean din Ierusalim, în Pelerinajul Etheriei, E.C. Whi-taker, Documents of the Baptismal Liturgy, ed. a H-a, Londra, 1970, pp. 41-44. Pentru Biserica din Constantinopol, cf. Codex Barberini, fol. 260 ş.u., în Whitaker, op. cit, p. 69 ş.u. La sfârşi­tul sec. al IV-lea, Botezul era săvârşit şi de Crăciun, de Epifanie [Bobotează] sau de Cincizecime (cf. A. Baumstark, Comparative Liturgy, trad. F. Cross, pr. B. Botte, Westminster, Md., 1958, pp. 158-159). Este important totuşi că, din punct de vedere liturgic, prăznuirea Crăciunului şi a Epifaniei [Bobotezei] este chiar şi astăzi structurată după prăznuirea Paştelui, iar în cărţile de Tipic vechi ambele sărbători sunt menţionate ca “Paşti – sărbătoare de trei zile”, “Paşti” însemnând aici includerea Botezului în prăznuirea lor. V., de asemenea, L. Bouyer, The Paschal Mystery.

[3] V. la Vecernia din Sâmbăta Mare (vecernie care era înce­putul marii privegheri pascale) caracterul baptismal al lecturilor din Vechiul Testament, cf. P. Lundberg, La typologie baptismale dans l’ancienne Eglise, Uppsala, 1942 şi J. Danielou, Bible and Liturgy, Notre Dame, 1956; înlocuirea Trisagionului (vechiul imn de intrare sau procesiune) prin stihul: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aliluia!”; citirea din Noul Testament a textelor baptismale: Rom. 6 şi Mat. 28 etc.

[4] Cf. manualele de dogmatică enumerate în Bibliografik selectivă.

[5] Cf. lucrarea Introduction to Liturgicul Theology, Faith Press, Londra, 1966.