De Bobotează, pe stil vechi, m-am făcut cu un nou membru al familiei – fiul meu. E straniu și e oarecum neobișnuit să scriu – fiul meu. M-am deprins în ultimele luni să-i zic hello burticii lu’ mămica (soția mea 
), iar ieri, finalmente a avut loc marele eveniment. “Și bărbații plîng cîteodată”, cântă Dan Bitman și Holograf. Uite că ieri a fost anume acel “cîteodată” pentru mine. E un moment deosebit de mișcător să vezi cum sora medicală pune copilul pe pieptul mamei, iar acesta trage primul aer în plămâni și salută lumea cu un țipăt haiducesc. Bebe-ul e atât de mic încât inițial, nu știu cum la alte case, dar eu am avut emoții să-l iau în brațe. Cuvintele pe care vroiam să i le spun s-au evaporat, inventam pe loc alte cuvinte pe care cu greu le închegam în propoziții și fraze…
Nu am dormit o noapte. Dar ce contează? Am stat alături de pătucul lui păzindu-i respirația. E drept că uneori Moș Ene se furișa pe la gene și mă lua cu el în împărăția somnului, însă atunci jumătatea mea deja era cu ochii pe el.
Băiatul abia a venit pe lume și deja mi-a devenit concurent. El e deja cetățean canadian (și moldovean desigur). Eu și soția mai avem de așteptat pentru cetățenia Canadei vreo 2 ani Glumesc. Mă bucur nespus pentru el și sper să fiu un tată bun. Un scut și un învățător.
