Prima dată cînd am minţit eram mică şi am făcut-o din întîmplare (n-a fost cauză penală :D ). Cînd explicam mamei de ce am minţit, am zis k a fost o glumă - pe atunci cuvînt nou pentru mine, sensu căruia nu l-am înţeles pîn la capăt, da ştiam că cei maturi îl folosesc frecvent cînd dezmint vreo informaţie. Mi-a fost grozav ruşine pentru isprava ceea aşa k mi-am zis să fiu mereu sinceră.Aşa şi a fost... de cele mai dese ori. De fapt chiar îmi place să zik lucrurilor pe nume. De regulă nu ascund lucruri şi zik ce cred. Dar am constatat la fel, că eu pot şi încă destul de calitativ să mint :S
Nu-i de laudă. Nu încerc să explic cum şi de ce.
Doar un fapt este cert: mint toţi. măcar o dată pe lună
Şi bunicile cînd răspund la întrebări despre de unde se iau copii.
Şi soţii cînd vin acasă peste o zi.
Şi soţiile cînd revin de la shopping
Şi politicienii cînd primesc întrebări incomode.
Şi preotul cînd face altfel decît te îndrumă..
deci toţi.
Şi nu este o scuză "mint toţi, înseamnă că-i ok. minţim n continuare". Este ca şi atunci cînd ai recunoaşte că ai o problemă. E primul pas.. pentru a face ceva altceva sau altfel, sau total diferit, încît să nu te frămînte gînduri, să ai insomnii, sau chiar depresii pentru că te simţi vinovat, iar lucrurile o iau razna.
Este suficient să începi de la a nu te minţi pe tine... după care să treci şi la alţii
imagine
.
