Cioburi negre de zâmbete condensează întunericul. S-aud hohote de spaimă ce spintecă adimensiunea. Merg în mijlocul acestei sonorizări înfiorătoare neînțeles și dezolat.
Neștiind direcția, încerc să găsesc umbra, probă a existenței și a singurătății or, în mulțime, umbra s-ar pierde printre miile de umbre asemănătoare, s-ar prelinge pe hainele străinilor, s-ar fragmenta pe sutele de măști. Solitudinea e ceea ce o va păstra integră, e deliciul în care se complace…el…nu mai era el, i s-a părut atât de firesc că s-a trezit în această lume…sărmanul ciob solitar…
Spațiul dintre bucățile de oglinzi e împânzit de-un fir de fum al candelei mute. Ea nu spune nimic, nu creează, doar trimite disperată telegrame din fum ca s-adune cuvintele sparte și oarbe la priveghiul ideii. Întunericul se contractă ca un mușchi obosit și adună cioburile în fețe desfigurate și amorțite…
Știi ce vreau? …Să fiu un ciob rotund or, un ciob rotund nu are laturi care s-ar lipi de altele, cheltuindu-și doar existența plimbându-se inert și…șlefuit. Iar lumina să nu-și disperseze culorile când trece prin el, ci să rămână albă, lucidă ca o notă de fa printre miile de hohote…
…un sărman ciob solitar care dansează pe diezi și bemoli de foc și lumină…
