De câte ori ne apropiem de sărbătorile de iarnă, în faţă îmi apare acel dialog
dintre un domn şi o doamnă la care am fost martor cu ani în urmă
la o staţie de troleibuz din capitală. Când m-am apropiat, domnul punea
următoarea întrebare: “Şi ziceţi că veniţi de la Sfânta Liturghie?”. “Da!”, răspunse
semeţ interlocutoarea. “După câte-mi amintesc, Crăciunul a fost pe data de 25 decembrie,
nu-i aşa?” “Aşa e pentru unii, însă noi locului ne ţinem, cum am fost, aşa
rămânem”. “Pare-mi-se, expresia aceasta eminesciană n-are nimic comun cu stilurile
şi se cere o altă expresie tot eminesciană: “Unde e cuvântul ce exprimă adevărul?”
şi care cuvânt, acum şi-n toate timpurile s-a cerut plasat la locul potrivit, dacă dorim
să-i cunoaştem multitudinea semantică”. Doamna îl priveşte puţin confuză, dar nu
spune nimic. Atunci cel care a iniţiat discuţia continuă pe un ton ceva mai grav: “În
cartea Înţelepciunea lui Sirah din Sfânta Scriptură, vorbindu-se despre angrenajul
cosmic, perfect sincronizat, ce funcţionează de mlr. de ani, fără greşeli, după legi bine
stabilite de Creator, se menţionează: “Ele nu ştiu nici de hrană, nici de oboseală şi nu
contenesc să-şi facă datoria. Nici una dintre ele nu se ciocnesc cu cele din vecinătate
şi mereu ascultă de porunca lui Dumnezeu. El a rânduit pentru totdeauna rostul lor”.
Doamna devenise ochi şi urechi, iar condrumeţul îi zicea înainte şi mai grav: “După
poziţia şi mişcarea acestui angrenaj, omenirea a alcătuit calendare, din ce în ce mai
perfecte şi mai comode de aplicat”… Dar veni troleibuzul şi convorbirea luă sfârşit.
Eu, ca fost profesor de astronomie, aş dori să continui ceea ce probabil ar fi continuat
omul angajat în discuţie. Încă din zorii omenirii, oamenii au simţit necesitatea de a
se orienta în spaţiu, dar mai ales de a măsura intervale mari de timp, folosindu-se
în acest scop de mişcarea aştrilor cereşti. Mai târziu au început a întocmi grafice de
măsurarea timpului, numindu-le calendare. Cele mai răspândite dintre ele aveau la
bază mişcarea Lunii. Intervalul de timp dintre două faze identice şi consecutive a
Lunii, ce durează 29,5 zile se numeşte Lună Sinodică (intervalul de timp, dintre faza
de Lună plină, sau Lună Nouă, până la o altă fază identică). Faptul acesta creează
anumite dificultăţi pentru obţinerea unui calendar simplu şi comod. Pentru a pune în
concordanţă calendarul vremii în raport cu Luna şi Soarele, anul era considerat alcătuit
când din 12, când din 13 luni, adăugândui-i-se uneori, chiar şi zile suplimentare.
Mai simplu s-a socotit a fi calendarul stelar, care se folosea încă în Egiptul Antic (durata
rotaţiei aparente a Soarelui pe ecliptică, sau mişcarea de revoluţie a Pământului
pe orbita sa în jurul Soarelui) şi care durează 365 de zile 5 ore 48’ şi 46,1’’, numit
Calendarul Solar. Însă şi acest calendar avea mari neajunsuri şi iată că încă din a. 46
înainte de Hristos, astronomul din Alexandria – Sosigene, a alcătuit un calendar cu
ani bisecţi, pus în aplicare la Roma de către Iulius Cezar, mutând totodată Anul Nou
de la 1 martie la 1 ianuarie şi care mai târziu a căpătat denumirea de Calendarul Iulian
sau Stilul Vechi. În acest calendar, anul
este considerat în medie cu 365 de zile şi
6 ore. Adică mai lung decât cel adevărat
cu 11’ 13,9’’. Din această cauză, la fiecare
400 de ani, Stilul Vechi, rămâne în
urmă faţă de timpul real, aproximativ cu
3 zile, 2 ore, 52’, şi 4’. Din acest motiv,
Papa Grigorie al XIII-lea (1502—1585),
a numit în anul 1582, data de 5 octombrie
– 15 octombrie, făcând corecţia de
3 zile la 400 de ani, sau de o zi la 128 de
ani. Ca acest calendar, numit mai departe
grigorian (Stilul Nou), să nu mai rămână
în urmă faţă de timpul real, s-a conchis ca
anii care se termină cu doi de “0” şi sutele
ce se împart exact la 4 să nu se socoată
ani bisecţi (1600, 2000, 2400). Astfel,
s-a corectat greşeala de 3 zile, adunate în
timp de 400 de ani. Aşadar, în Stilul Nou,
durata medie a anului este foarte aproape
de perioada rotaţiei aparente a Soarelui
pe ecliptică. Dacă ţinem cont că anual şi
acest calendar rămâne în urmă, faţă de
timpul real cu 25.9, din calcule aflăm că
în anul 4917 şi acest calendar va rămâne
în urmă, faţă de timpul real cu o zi. Deci această rămânere în urmă extrem de mică,
practic nu prezintă nici o importanţă. Biserica Creştin-Ortodoxă, a acceptat Stilul
Nou abia în 1923, iar în 1924, la Conferinţa Ortodoxă Universală de la Constantinopol,
data de 1 octombrie a fost numită 14 octombrie. Modificările şi calculele pentru
Stilul Nou au fost îndeplinite de astronomul şi matematicianul german Christopher
Clavius (1537-1612). Deci gândiţi-vă şi singuri, stimaţi cititori, câte schimbări şi modificări
a suferit calendarul pe parcursul timpului pentru a deveni mai simplu şi mai
comod de folosit, şi mă întreb şi vă întreb: de ce oare Biserica Pravoslavnică rusă se
opune aplicării, impunându-l şi nouă – creştinii ortodocşi din Basarabia care, de jure,
aparţinem Bisericii Creştin-Ortodoxe Române şi care a introdus acest calendar încă
din 1932. Oare e mai comod de a ne folosi în viaţa cotidiană de Stilul Nou, iar în viaţa
confesională de Stilul Vechi? Deseori auzim că, chipurile, aşa am apucat de la moşistrămoşi.
Dacă-i aşa, atunci de ce nu călătorim pe jos, ci ne folosim de transportul
modern? De ce nu ne luminăm cu opaiţul cu său de oaie, ci preferăm lumina electrică
etc., etc.? Sfinţia Sa preotul, la întrebarea unui enoriaş, precum că biserica ar trebui
să treacă la Stilul Nou, a răspuns că chipurile lumânările de la Sfântul Mormânt se
aprind de la sine nu pe 25 decembrie, ci pe 7 ianuarie. Să fie oare aşa? E puţin probabil,
deoarece multe date din Evul Mediu, nemaivorbind de cele din antichitate sunt cu
aproximaţie. Savantul german Johannes Kepler (1571-1630) a stabilit că într-adevăr
în acele vremuri Jupiter şi Saturn, de pe Pământ se vedeau ca un întreg (poziţie rară),
dar că aceasta a fost cu 7 ani mai înainte, faţă de anul stabilit de Dionysius Exiguus
– călugărul care în 1288 a propus ca anii să se numere nu de la întemeierea Romei
(754 în.H.), ci de la Naşterea Domnului şi anul 1288 s-a numit anul 534. Actualmente
astronomul englez Persi Seimur, studiind mişcarea planetelor la calculator, a precizat
şi data acestei poziţii rare a lui Saturn şi Jupiter, prescrisă de Kepler (15 septembrie).
De aici concluzionăm că Iisus Hristos s-a născut pe data de 15 septembrie şi nu pe 25
decembrie. Aşa că ce-ar trebui să schimbăm: poziţia şi mişcarea aştrilor cereşti sau
calendarul? – cum a menţionat într-un articol Nicolae Dabija.
De fapt nu importă când sărbătorim, ci cum sărbătorim. Important este dacă măcar
în acea zi de sărbătoare suntem cu sufletul şi cugetul curat, dacă suntem sinceri
cu noi înşine şi dacă gândul nostru este îndreptat către Cel de Sus. Evident, ar fi mult
mai comod, mai firesc să mergem în pas cu lumea, cu ţara în care trăim, iar din punct
de vedere astronomic, să mergem în pas cu timpul real, cu timpul adevărat.
Simion DAMASCHIN,
Truşeni