Tu, timpul şi alte nimicuri

Ştii expresia “Singur în doi”? Cred că ajungem acolo pentru că nu reuşim să avem un moment de “Singur cu tine”, indiferent cât de singur te simţi câteodată. Dacă am avea un moment din acesta, sincer, faţă în faţă- fără smiorcăieli, fără temeri, fără visuri, fără plăcerea de a te chinui- am realiza că nimic nu e atât de grav, nimic nu e atât de frumos, nimic nu e total.

Dar nu, nouă ne place- ah, cât ne mai place să plângem, să gândim, să regândim, să ne idolatrizăm ceea ce trăim ca să nu avem impresia că am trăit un mare nimic, iar în consecinţă, să ne pară şi mai rău. Dacă am fi sinceri cu noi, înainte de cere acelaşi lucru de la alţii, am suferi mai puţin.

Timpul oricum trece, dar preferăm să treacă lângă cineva. Poate de aceea se grăbeşte, ca să ajungă la persoana potrivită? Nu, astea-s doar cuvinte frumoase, puse unul lângă altul, ca să atragă- aşa cum sunt unele cupluri. Te uiţi la ele şi ţi se par potrivite, aşa cum îi stă bine lui “Te” lângă “Iubesc”. Chiar şi aşa cum îi stă bine lui “Te” lângă “Urăsc”, pentru că nu e vorba de context, ci de aparenţe.

E urât când timpul care trece pentru tine, trece şi pentru cel de lângă tine. Ai impresia că te laşi purtat de val, dar în loc să ajungi la un mal- te izbeşti de stânci. Şi, uite aşa, te miri cum poţi să mai vorbeşti frumos când defapt, înjuri în gând pentru că ai stâns atâta furie, atâta dezamăgire, atâtea visuri sparte de tavanul realitaţii…