Cine-a zis?

Trebuie, trebuie să scriu asta cât timp musteşte, ca vinul în octombrie. Nu de alta, dar dacă mai las cuvintele în minte, s-ar putea să se oţetească. Acum îs numai bune. O să încep de unde doare, fără introducere, pentru că începuturile sunt mereu frumoase.

Eu n-am să accept niciodată ideea că femeile sunt proaste, nici măcar pentru faptul că pot să iubească un bărbat. Să luăm de exemplu un lucru pentru care bărbaţii se cred deştepţi- în momentul când au ajuns în patul tău. De unde IDEEA că ar păcăli femeile cu asta? Cu ce? Cu aceeaşi chiloţi pe care îi porţi şi la fotbal cu băieţii, şi la muncă, şi de Revelion? În nuanţe de negru, albastru şi gri. Eu cred că, femeia, până nu se epilează, până nu-i trece perioada aia şi până nu-şi cumpără nişte chiloţi dandelaţi, nu se lasă păcălită nici în rupul capului. Dar, nu despre asta vreau să scriu. Nu.

Eu vreau să înţeleg de ce trebuie să ne prefacem atunci când nu merge ceva şi de ce trebuie să inventăm ceva, chiar să ne reinventăm aşa, de frică. De exemplu, mi-e groază când citesc prin blogosfera masculină idei precum că, logic că mai înşeală omul când cealaltă are lenjerie sexy. Adica eu, ar trebui să mă maimuţăresc şi să mă duc repede la magazin ca să îmi cumpăr lenjerie sexy şi PA NA NAAAAAAM, a ei era roşie, iar a mea e neagră. Păcat.

Niciodată în viaţa mea n-am să recurg la trucuri ieftine ca să mă simt dorită de bărbatul pe care îl iubesc şi mă iubeşte. Poate n-am dreptate, dar dacă eu o să vreau să îmi iau lenjerie sexy în pat, am s-o fac, nu de frică, ci pentru că aşa o să vreau eu- dar nu ca pe ceva nou- de ziua noastră sau de Revelion- ci când o să mă trosnească pe mine. Consider că deja e prea târziu când trebuie să îmi iau chiloţi cu dantelă pentru că el nu mă mai bagă în seamă.

Voi vă daţi seama prin ce tragedie trec oamenii căsătoriţi? Adică, la început nu prea îţi pasă ce chiloţi are când faceţi dragoste în camera de la cămin. Brusc, după aia, trebuie să îţi cumperi chiloţi ca să fie mai interesant. Adică, nu mai vrei film de pe Torrent, ci la cinema, cu popcorn. După aia vrei 3D şi tot aşa, toată viaţa trebuie să trăieşti ca să îi întreţii fantezia celuilalt. De parcă ai mai fi trăit o viaţă şi ai şti exact ce ai de făcut. Mai grav, de parcă ai mai avea o sută de vieţi şi nu-ţi pare rău că pierzi nişte luni sau nişte ani ca să realizezi că, până la urmă n-au contat decât chiloţii, iar tu n-ai primit nici o nenorocită de floare- ca să nu pară că ai pretenţii.

Nu. Ai ideea că nu trebuie să mai vorbeşti, ca să nu-l cicăleşti, n-ai voie să fii geloasă, ca să nu-l stresezi, n-ai voie să fii pretenţioasă pentru că lui îi plac fetele simple şi cuminţi (până la lenjeria aia, înţelegi?) n-ai voie să fii idioată, dar trebuie să o faci pe proasta de fiecare dată când el greşeşte sau uită. Şi fă-ţi unghiile, şi vopseşte-ţi părul, şi aia, şi aia. O alergătură toata viaţa ca să faci un om să te iubească când, defapt, credeai că te iubeşte deja. Dar, surpriză! Domnul nu trebuie să se plictisească niciodată pentru că el e deosebit de special.

Eu n-am să fiu clovn. Eu n-am să trăiesc pentru cineva, oricât de jumătate din mine n-ar fi. Eu n-am să mă chinui să fiu iubită şi, în acelaşi timp, să mă chinui să iubesc. Credeam că relaţiile serioase sunt frumoase, nu un galop de nervi, de certuri, de compromisuri, de temeri. Credeam că e de ajuns să accepţi omul de lângă tine şi să îl iubeşti mai mult pentru cele rele, decât pentru cele bune, dar nu mi-am imaginat că, pe lânga asta, trebuie să mă gândesc şi la anexa mea în lenjerie sexy şi la anexa lui- de bărbat în continuu plictisit şi dornic de nou- că aşa e bărbatul. Cine a zis?