Se împlinesc 120 de ani de la naşterea, în libertate (3/15 ianuarie 1891) a lui Osip Mandelştam, mort tragic în ne-libertatea GULAG-ului (decembrie 1938). Am mai scris despre acest Mare Poet aici, am publicat mult din creaţia lui în presa culturală românească. Anul trecut, i-am citit din versurile românizate la bustul său instalat într-o obişnuită curte din Moscova. La venirea noastră, a unui grup de poeţi din vreo 8 ţări, acolo, pe banca de lângă monument, am găsit, chefuind, două doamne şi un domn. S-au uitat curioşi la noi, oarecum imacientaţi, la început, apoi atenţi la ceea ce se petrece: auzeau, în derulare, discursuri în mai multe limbi, din care puteau înţelege doar cuvântul: „Leningrad, Leningrad…” Fără să ne fi pus la cale din timp, mai toţi cei dintre noi – gruzin, estonian, leton, belorus, român, ucrainean, lituanian... – citeam, fiecare în limba neamului său, acest tragic poem al osânditului mort ca şi anonim într-un lagăr de deţinuţi, în Extremul Orient; lagăr cu un nume… portic: „Al doilea râuleţ”. Primul râuleţ – al vieţii, al doilea – Lethe, râul uitării… Poem în care scriitorul îşi presimţea nemila destinului:Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor,Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.
Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adreseLa care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.
Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,
Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.
Dar nu, Lethe nu a reuşit să absoarbă umbra Poetului Mandelştam în apele uitării.. Şi iată, gândindu-mă la cei 120 de ani din ziua naşterii lui Osip Emilievici, cercetând documentele vieţii, poeziei şi supliciilor barbare la care a fost supus de regimul bolşevic, am regăsit şi imaginea sa din cazierul Gulag-ului. Şi m-am cutremurat, amintindu-mi, împotriva Lethei, că în fişierele poeziei ruse din care traduc mai am şi alte imagini cutremurătoare, de închisoare, ale marilor scriitori care au căzut jertfă ciumei roşii, bolşevismului. Întru cinstirea creatorilor şi întru condamnare distrugătorilor de vieţi omeneşti, comuniştii, le reproduc aici (prima e a lui Osip Mandelştam). În acest cimitir al eternităţii ce rezistă agresivităţii neantului care ţine să-l absoarbă, să-l şteargă de pe faţa pământului şi a cerului.
Nikolai Gumiliov. A fost una dintre primele jertfe scriitoriceşti înghiţită de Leviatanul bolşevic. S-a născut în Krondştad, lângă Petersburg, în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuieşte la Ţarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903 o cunoaşte pe viitoarea soţie, Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906 pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Călătoreşte în Egipt şi Grecia. Debutează editorial cu „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an, fondează „Atelierul poeţilor”, în dorinţa de a se distanţa de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodeţki, O. Mandelştam, M. Zenkevici ş. a., adepţi ai akmeismului. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăţilor” (1912), „Tolba cu săgeţi” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creaţia sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influenţă Nietzsche) – ostaşul şi poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921). În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris, unde se întâlneşte cu pictorii novatori-avangardişti M. Larionov şi N. Gonciarova, precum şi cu celebrul poet G. Apollinaire. În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul din protagoniştii vieţii literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ţine lecţii publice. În 1921 devine preşedintele filialei din Petrograd a Uniunii poeţilor. Apreciat şi ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameş”). Însă în august 1921 este arestat şi executat pentru activitate contrarevoluţionară. Mai târziu, în anii 50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizaţie de ofiţeri complotişti, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.
Aleksandr Vvedenski s-a născut născut la Petersburg în familia unui economist. Scrie versuri încă din şcoală (pe care, de altfel, o termină fără a susţine examenul la literatura rusă). În anii 20, resimte o puternică influenţă a futurismului. Un timp, studiază dreptul la Universitatea din Petrograd, apoi se transferă la Facultatea de Orientalistică, Secţia Sinologică. În 1925 editează volumul „Întâlniri neobişnuite cu prietenii”, face parte din grupul transraţionaliştilor. După brutala desfiinţare de către bolşevici a Asociaţiei Artei Reale (OBERIUT), din 1928 Vvedenski scrie în special pentru copii. În 1931 mai toţi foştii membri ai sus-amintitei asociaţii sunt arestaţi, incriminându-li-se că prin zaum’ (limbajul transmental) sustrag lumea de la construcţia socialismului. Vvedenski este declarat răufăcător în domeniul literaturii pentru copii. În martie 1932 este eliberat, însă doar cu dreptul de a locui numai în 16 localităţi din URSS. După exil, revine la Leningrad, între 1933–1934 scriind cele mai bune versuri ale sale. Îşi câştigă existenţa din texte şi reprize pentru clovnii de circ, din miniaturi şi literatură pentru copii. Destin de mare artist, însă tragic: pe când trupele sovietice se retrăgeau din oraşul Harykov, A. Vvedenski este arestat, învinuit de „activitate contrarevoluţionară”. Data morţii sale nu este cunoscută cu certitudine. Mai târziu, în actele de reabilitare, a fost indicată ziua de 21 decembrie 1941.
Daniil Harms (1905-1942). …Începând cu anul 1928, scriitorul deja nu-şi mai dactilografia textele. La ce bun, dacă era inutil să le prezinte vreunei redacţii? Nu i le-ar fi publicat nimeni. Însă, din fericire, a dactilografia nu e sinonim deplin (nici pe departe!) cu a scrie. În jurnalul său intim Harms se autoîmbărbătează, îşi dă din abundenţă sfaturi sieşi de a nu abandona, de a nu renunţa! Apoi, îi plăcea mult să viseze. În somn şi aievea. Şi, numaidecât, în scris. Visul era nu doar cea mai benefică formă în care personajele lui Harms îşi (în)tezaurizau dorinţele, aspiraţiile, iluziile, ci şi fericita posibilitate de a suda acea tragică ruptură din interiorul existenţei, din realitate. Încât vreun subtil exeget are motive să constate cu deplin adevăr: absurditatea subiectelor nu poate fi pusă la îndoială, însă la fel de neîndoielnic e că ele au ieşit de sub pana lui Harms în timpurile în care ceea ce părea absurd devenise realitate (sadea şi... sadică!). Dar nu numai atunci, cândva, în epoca etc... Deoarece textele avangardei trebuie înţelese (şi traduse...–„supuse”) printr-o reinterpretare – uneori – esenţial-contemporaneizatoare, să zicem astfel. Nu, nu ar fi exclusă şi atare metodă-montare-joc-percepţie... Ne-decepţie! În ziua de 23 august 1941 este arestat în urma unui denunţ, incriminându-i-se atitudine capitulardă faţă de războiul în care se afla URSS. În cazier, sunt reproduse şi următoarele cuvinte ale Lui Harms: „Uniunea Sovietică a pierdut războiul chiar din prima zi a acestuia. Acum Leningradul sau va fi blocat şi noi vom muri de foame, sau va fi bombardat fără să rămână piatră pe piatră… Întregul proletariat trebuie nimicit, iar dacă mie îmi vor înmâna ordinul de mobilizare, eu îi voi da cu el în bot comandantului, chiar dacă va fi să mă împuşte. Însă nu voi îmbrăca uniforma militară şi nu voi intra în rândurile armatei sovietice, nu doresc să fiu un astfel de rahat”. Harms mai afirma că oraşul este minat (de sovietici), iar pe front sunt expediaţi ostaşi neînarmaţi. Pentru a evita execuţia capitală, simulează demenţa; tribunalul militar decide ca Harms să fie izolat, ca deţinut, în spitalul de psihiatrie, unde a şi murit.
---------------::::::::::::::::::--------------
